(relatare scrisă pentru a-mi aminti despre primele 6 luni de sarcină)
Știam că e acolo dinainte să nu apară menstruația. Am simțit cum ceva e diferit, l-am simțit cum vrea să rămână. Îmi aduc aminte cu ce poftă grozavă am mâncat cartofi prăjiți cu murături și sos de muștar la Plai, în ploaie.
Fără să știu de ce, am „rezervat” o gâscă de la consăteanca noastră, Maria. Fără să știu de ce, în vizită la bunica mea, la țară, mi-am desenat pântecul. Am început, încet-încet, să spun „mulțumim” când cineva ne ura sănătate după un strănut. Când i-am spus lui Gab, eram deja destul de sigură, deși n-am făcut nici un test de sarcină; nici în continuare nu l-am făcut, și mă miram la întrebarea „de unde știi?”. Adevăru-i că am avut un ciclu regulat de multă vreme, iar orice ruptură în tipar se reflecta în apariția sângerării mai devreme, niciodată mai târziu. Iar luna mi-a fost ghid vreun an întreg, timp în care am învățat s-o înțeleg și să mă înțeleg în raport cu ea.
Ne-am bucurat așa de mult de sufletul ăsta nou care a poposit la mine-n pântec! Mi-am dat seama că va crește într-un mediu sănătos și curat, cu oglinzi și modele frumoase în jur & că cineva care-i jumătate eu, jumătate Gab va fi un fel de supraom (cu toată modestia lăsată la oparte). Și indiferent cum va fi, faptul că minunea vieții se desfășoară în mine e absolut uimitor. Cred că nu-s singura care simte asta. 
Primul trimestru m-a transformat într-o ființă de un calm de neimaginat. Mi-era, ce-i drept, somn în continuu și mi-am dat voie să dorm și să moțăi cât am avut nevoie. Când mă simțeam vinovată că nu fac nimic, Gab îmi aducea aminte că de fapt fac ceva foarte important. Greață mi-a fost exact două luni – din luna a 2-a până s-a terminat luna a 3-a. Țin minte cum a început: am mers în grădină unde încă aveam roșii cherry pe câte-un vrej târâtor și sălbatic. Era octombrie. Am mâncat vreo două roșiuțe și le-am dat afară în următoarele 5 minute.
De vreun an sau mai mult ne schimbasem dieta în ceva ce semăna a paleo; n-am fost stricți nu nimic, doar că mâncam mult mai puțină pâine, paste făinoase, biscuiți și în general cereale decât ar mânca un om obișnuit. Mie mi-a priit, am slăbit destul de mult anul trecut, fără să vreau, fără vreun efort. Ei, odată cu grețurile astea am fost practic nevoită să mănânc pâine prăjită, biscuiți sărați și posmagi. Nimic altceva nu părea să mă prindă. Iar când am început să pot mănca și altele, pâinea cu unt a fost una din primele pofte. Cred că asta m-a adus la o greutate mai apropiată de cea cu care corpul meu era obișnuit. Foarte bine, am zis. Un start sănătos.
Al doilea trimestru a debutat cu o schimbare majoră de comportament. Ca și când aș fi dormit & m-am trezit brusc. Mi-am descoperit dragonul interior, o forță pe care-o cunoșteam parcă din adolescență, dar a dormit mult timp, iar când se mai trezea, din când în când, îl priveam ca pe-un dușman, nu ca pe-un prieten. Acum însă ne-am împrietenit. N-am avut încotro.
După ce le-am spus celor două seturi de părinți vestea cea mare, a aflat tot mai multă lume din jurul nostru. Ne-am dat seama că lumea se bucură extrem de mult de ființa asta nouă. Recunosc, nu cred că m-am bucurat vreodată așa de tare pentru altcineva. Sunt recunoscătoare și mulțumesc pentru energia așa de frumoasă primită de la voi toți. Copilul ăsta va avea parte de multă iubire.
Sigur, întrebările au fost dese și frecvente: știți dacă va fi băiat sau fată? — Nu, nu vrem să știm. (mirare) Aveți nume pregătite? — Da, pentru ambele variante. Și care-s numele? — Veți afla varianta câștigătoare cănd vedem dacă vine un El sau o Ea. (recunosc, faptul că nu știu sexul copilului mă ajută să nu exagerez cu hăinuțele de copii: e mult mai dificil de găsit haine în culori neutre decât clasicele roz sau albastru). Vrei să naști natural? – la întrebarea asta am rămas eu blocată. Nu era oare de la sine înțeles? Da, sigur!
Mi-am dat seama că am un mare avantaj, și anume că până nu demult nu mi-am dorit neaparat un copil. Sigur, instinctele și-au spus cuvântul iar eu le-am ascultat. Avantajul de care povestesc e că n-am avut niciodată idei preconcepute despre sarcină și naștere. N-am avut prin preajmă femei însărcinate sau cu copii mici și nici n-am auzit povești despre subiect. Asta mi-a oferit șansa să privesc și să trăiesc tot procesul din proprie perspectivă, destul de necontaminat cultural, aș spune. M-am asigurat că voi avea liniște menționând persoanelor din jur că dacă voi vrea un sfat, îl voi cere. N-am fost deloc bombardată de sfaturi nesolicitate, cum îmi închipuiam, dar am auzit că de fapt astea urmează după naștere…
Sigur, am mai aruncat un ochi pe net, în principal voiam să vedem în ce fază e bebe, iar acolo mai găseam informații despre ce-i normal să se întâmple cu corpul mamei (și cam ce griji își fac în general părinții în perioada respectivă – paragrafe peste care de obicei săream). Toate schimbările s-au întâmplat în momentul în care era normal să se întâmple, și mi-am dat seama că lista de mici disconforturi pe care e normal să le aibă o femeie însărcinată este foarte scurtă în cazul meu. M-am simțit și mă simt încă foarte bine, fizic.
Da, balonări, din când în când. Și pârțuri cum nu-mi închipuiam că pot să le fac. Și râgâieli. (nu-i de mirare că nivelul de intimitate dintre parteneri crește enorm în perioada sarcinii!). Aciditate pe esofag de fiecare dată când mănânc prea mulți carbohidrați. Îmi curge des nasul și uneori am gâtul ușor inflamat.
Beau foarte multă apă și fac foarte des pișu.
Cașcaval – mult cașcaval; iaurt — mult iaurt, lămâi & alte citrice, bicarbonat, avocado, broccoli, spanac, ouă, carne, slănină, murături, verdețuri de orice fel. Linte, năut, fasole. Ceapă și usturoi. Fulgi și tărâțe de ovăz cu semințe (floarea soarelui, dovleac, susan, cânepă, in) și nuci (caju sau migdale) înmuiate de cu seară în apă, pentru dimineață. Cam astea mi-au fost poftele, asta mi-e dieta. Sigur, și pâine cu unt, cartofi, orez, mămăligă, ca orice român – însă cantitățile sunt neglijabile; mai un biscuite, o napolitană, o ciocolată, o prăjitură. Nu mi-am refuzat nimic, însă cele din urmă le plătesc cu prețul acidității de care vă povesteam. Cred că n-am avut niciodată o poftă de mâncare mai zdravănă ca luna trecută: luna a cincea e cea în care copilul își dublează greutatea: de la 500 g la 1 kg într-o singură lună.
Vitamine prenatale n-am luat și nu voi lua. N-am luat nici un soi de vitamine niciodată, de ce aș începe acum? Sunt convinsă că dacă mănânci ce-ți cere corpul nu-i nevoie de suplimente. Ah, să nu mai vorbim că nu mi-e poftă de dulce mai deloc (ceea ce zice-se că-i bine), când mănânc dulce e mai mult din obișnuință sau din rațiuni sociale. Sau din motive de sa-va-ri-nă foar-te în-si-ro-pa-tă la cofetărie.
Lui Bebe pare să-i priască. Când a împlinit aproape șase luni am fost la primul eco. Totul în regulă, greutate și mărime normală. Așa cum bănuiam, căci burtica tot crește, iar dansul și loviturile îi sunt din ce în ce mai puternice.
Exercițile pe care le fac sunt total dezorganizate. N-am avut niciodată un ritual, se pare că nici acum nu-l găsesc. Mi-e suficient să fac ce simt, când simt. M-aș plimba mult mai mult dacă ar fi vremea mai bună. Când ajung pe la Timișoara străbat orașul la picior cu o plăcere de neimaginat. Exercițiile Kaegel – când îmi aduc aminte. De la Andreea am primit o minge de gimnastică, din acelea mari. E minunată. Dansul se simte așa de bine, respirațiile adânci, din burtă, n-au cum să strice nimănui și ajută la relaxare. E o rutină de yoga pe care o practic din când în când, și elemente din ea le mai fac când corpul vrea să se miște sau să se-ntindă într-un anume fel. Totul vine de la sine, fac mișcări care-mi fac plăcere. Surprinzător sau nu, toate mișcările pe care le fac sunt mișcări recomandate în sarcină. Surprinzători sau nu, majoritatea sunt mișcări cu conotații sexuale.
Bun, asta-i povestea cu fizicul.
Acum câte ceva despre psihic – aici devine sensibilă povestea.
În primă fază m-am trezit că nu-mi mai prea funcționează creierul. M-am simțit prostuță de-a binelea în foarte multe cazuri, iar exprimarea prin cuvinte – care ține de rațional – a început să lase foarte mult de dorit. Memoria îmi joacă feste și mi-am pierdut orice interes pentru discuții intelectualo-filosofice. Baby Brain îi spune, și probabil e un proces foarte natural: pentru a putea auzi tare și clar vocea lăuntrică numită intuiție, exprimată și prin nevoile corpului, este necesar să lași rațiunea de-oparte. Știm cu toții cum poate să măcăne mintea despre una, despre alta, fără să ne dea pace. M-am bucurat tare de fenomenul ăsta care a marcat primele 5 luni și jumătate. Cum tot ce simt este nou și n-am cu ce compara experiențele trăite, îmi e de folos busola pe care mi-o oferă instinctul. Îmi spune dacă sunt pe drumul cel bun sau nu, și pe unde s-o iau.
Ei, dar uneori pare că mă rătăcesc. Cum a fost pe la jumătatea sarcinii, când mintea mi-a programat prima ecografie, primul control medical, prima interacțiune cu sistemul. Nu s-a legat, nu s-a întâmplat. M-am simțit pierdută. S-a petrecut o schimbare în creierul meu. Atunci când ai nevoie să-ți spună altcineva că ești bine-sănătoasă e ca și în mometele alea când uiți că ești frumoasă și ai nevoie de confirmarea altcuiva. Momente și momente. Sigur că odată ce-am renunțat la a-mi face griji și a mă agăța de acea ecografie de la mijlocul sarcinii, toate au curs exact cum era nevoie. Doar că nu când credeam eu că va fi potrivit, ci când a fost potrivit cu adevărat. Unul din momentele care mi-au adus aminte să las naibii controlul…
Cum ziceam, memoria mi-e scurtă și am uitat din nou. M-am găsit din nou prinsă într-un labirint întunecat și apăsător, parțial din cauza vremii care nu vrea să se-nsorească, parțial din cauza valurilor de hormoni dar și a unor răni vechi care par să iasă la iveală. O săptămână de depresie care mi-a făcut cu atât mai rău, cu cât mă gândeam că-mi fac rău mie și copilului fiind în starea aia. Și, din nou, momentul în care am ieșit la lumină a fost cel în care am renunțat să mă agăț de ceva ce evindet nu-mi ajută la nimic acum. Dublat de o scurtă ieșire a soarelui și de vreo două zile singură. Singură, cu bebe mișcând în mine.
Am senzația că despre experiențele astea gri nu prea se vorbește în contextul sarcinii. Al doilea trimestru este mereu înfățișat ca cea mai frumoasă perioadă. Se pare, însă, că 10% din femei suferă de depresie în timpul sarcinii – îmi dau seama că am scăpat, totuși, ușor. Simt totuși nevoia să scriu despre asta: poate mai sunteți și alte viitoare mame care nu vă simțiți așa roz cum se așteaptă apropiații să vă simțiți. Societatea e crudă când vine vorba de a expune vulnerabilități, iar depresia e un subiect despre care majoritatea preferă să nu vorbească. (mama mea m-a sunat să-mi spună că nu am voie să mă simt rău. – Cum gestionez vina care se adaugă stării deja neplăcute?) Ne ascundem în spatele citatelor pseudo-spirituale pe facebook; poate fi greu de găsit un context în care să exprimăm ceva ce oricum este foarte greu de exprimat. Sper că am trecut în sfârșit peste blocajul de comunicare pe care l-am avut și că începe un al treilea trimestru în care să pot vorbi mai ușor despre ce doare, fie că-i fizic sau psihic. Să folosesc cuvintele potrivite pentru a cere ajutor, când și dacă va fi nevoie. Posibil să fie.
Cam atât pentru acum. Mai sunt vreo trei luni și ne vedem puiul. Un pui de om care se naște într-o lume în schimbare, înconjurat de oameni care s-au decis să nu ignore rănile adânc îngropate. Presupun că, orice ar aduce lumea asta, oamenii sinceri cu ei înșiși o vor face mai frumoasă decât e deja.
Iar eu o s-o iau ca și până acum, pas cu pas, zi după zi. În ritmul sufletului nou care crește în mine.
P.S. : sunt atâtea episoade de care-mi aduc aminte și nu le-am menționat… las câteva ancore: botanicula & pizza; mișcările vizibile prin burtă; plimbare în pădure, fără potecă.
P.P.S.: desenele provin din carnetele mele de călătorii de toate felurile.
Irina's blog 