Posts Tagged ‘hrana’

Sunt un omnivor locavor

Roșii din Italia, lămai din Turcia, porumb la conservă din Franța, ton din Malaesia, usturoi din China, ficat de pui din Brazilia… Sunt doar câteva exemple de alimente pe care le mâncăm în fiecare zi, fără să ne punem problema cum ajung în farfuria noastră și mai ales cum de sunt așa de ieftine, date fiind miile de kilometri pe care le parcurg până ajung la noi. Nu voi detalia procesul ci recomand un film: Food. Inc . Da, făcut de americani, dar din păcate e valabil pentru toate țările civilizate și dezvoltate.

Dar atunci, ce-i de făcut?

Vorbeam de multă vreme cu Gab despre a obține hrană din surse cât mai apropiate de locul unde trăiești.

Plantele locale sunt cu siguranță mai ușor de crescut, fiind obișnuite cu solul și clima, au evoluat în mediul ăsta și sunt rezistente la bolile și dăunătorii din zonă, așa că nu au nevoie de pesticide și îngrășăminte ca să crească.

Despre cum sunt crescute la noi animalele pentru carne nu prea știu, pentru că nu prea mănânc carne și nu m-am prea documentat. E foarte posibil să fie foarte nasol și prin fermele noastre de animale. Dar probabil că țăranii din piață care mai vând o șunculiță, un cârnat de casă sau o găină au crescut animalele astea în condiții cât de cât decente.

Făină, mălai, cereale, ulei – majoritatea pe care le-am văzut prin magazine sunt produse în România, deci e relativ ok. Din păcate suntem prea mulți, iar dieta cu care ne-am obișnuit e prea bogată în carbohidrați ca să nu depindem de agricultura totalitară (adică asta în care sunt distruse toate speciile care nu ne trebuiesc de pe parcela de pământ pe care vrem sa o folosim…)

Peștele…? Înafară de cel de apă dulce care e pescuit și pe la noi, n-avem de unde să avem pește „local” , deși tare mi-aș dori…

Cumpărând chestii locale, ajutăm economia locală și micii producători în loc să îmbogățim lanțurile de hipermarketuri și producătorii de roșii dopate de prin Italia. Iar dacă ajungem să îi cunoaștem personal pe cei de la care facem rost de hrană, e și mai fain.

Bun. Am făcut introducerea. Acum pot să vă zic de un termen pe care l-am întâlnit de curând și îmi place tare mult: Locavor .

„The locavore movement is a movement in the United States and elsewhere that spawned as interest in sustainability and eco-consciousness become more prevalent.[1] Those who are interested in eating food that is locally produced, not moved long distances to market, are called „locavores.”” (din articolul de Wikipedia)

Da…americanii ăștia, fac o modă din orice :)

Am aflat termenul de locavor din filmulețul ăsta:

Nu voi fi ipocrită să zic că nu mănânc decât chestii locale, dar cu siguranță încerc. Dacă sunt locale, sunt și de sezon. Cam asta mănânc în perioada asta:

Ridichi și gulii, de la care mănânc și frunzele – iese o salată excelentă; ceapă, usturoi, ceapă verde, leurdă, salată verde, semințe de floarea soarelui și de dovleac, țelină, morcovi, leuștean, pătrunjel, fasole, cartofi, mere… o nebunie. Ouă de pe la țară, iaurt SIM (făcut la Făget, deci foarte aproape de Timișoara, și e tare bun) sau din lapte din piață, unt –tot de la SIM, smântână de la unii din jud. Timiș, cârnați de la țară sau din piață, miere, magiun și gem.

Chestii cu care adesea „păcătuiesc” sunt roșiile – da, uneori nu pot să nu iau câteva, și dupa aia îmi pare rău dacă n-au gust ca cele de vară,  lămâi, ciuperci, ton la conservă sau altfel de pești oceanici…

Nu sunt fanatică cu treaba asta, dar îmi dau seama că e mai sănătos și mai ieftin. De asemenea, e un pretext să descopăr ce mâncau oamenii de prin zona noastră înainte de globalizarea din ultimii ani.

Pot să zic că e un joc, iar mie îmi place tare mult să joc jocul ăsta.

Voi ce mâncați?

P.S.: Despre hrană a scris și Gab ieri, aici. Iar aici e un alt filmuleț care în ciuda ritmului mi-a plăcut destul de mult.

P.S.2 : Mi-am adus aminte acum de Bucătăria lui Radu, emisiunea aia de pe Pro TV, cu nenea cel gras și simpatic care din păcate a murit… Voi încerca să-mi fac rost de cartea lui.

All we need

Vii la masă diseară?

Propun un fel de leapșă. Dar nu una pe internet, ci una în realitate. Un joc: vă explic imediat.

Ați observat că nu-i nici o distracție să mâncați singuri, și cu atât mai puțin distractiv e să gătiți doar pentru o persoană? De-aia  mă bucur mereu când ne adunăm mai mulți prieteni la masă. Rezultă voie bună, veselie și mâncărică bună pentru toată lumea.

Dar cercul ăsta, m-am gândit, e destul de închis. De câte ori vine la masă cineva pe care nu cunosc foarte bine? Sau de câte ori merg eu la masă la cineva quasi-necunoscut?

Jocul pe care-l propun și pe care-l încep în weekendul ăsta e simplu. Eu gătesc și invit la cină– pe lângă cei care oricum ar fi pe-aici– încă două persoane pe care nu le cunosc prea bine, cu care nu mă văd în mod regulat. De preferință ca nici persoanele cele două să nu se cunoască prea bine. ( Varianta extremă ar fi invitarea cuiva total necunoscut). Mâncăm, vorbim, bem, chestii de-astea, și cu siguranță la sfârșitul mesei o să ne știm mai bine.

Dar treaba nu se oprește aici. Fiecare din cele două persoane invitate vor face, la rândul lor, același lucru: vor invita pe alte două persoane puțin cunoscute lor la cină. Și tot așa.

Dați click pe schema de mai jos ca să vedeți reprezentarea grafică a jocului.

Click pe imagine

Acuma, știu că multă lume zice că nu gătește fain. Da’ nici nu trebuie. O omletă sau cartofi prăjiți știe oricine să facă, așadar, no worries! E doar un joc, oricum.

Câteva avantaje pe care le văd:

  • Cunoaștem mai bine oamenii din jurul nostru
  • Vom avea o serie de tăceri stânjenitoare la care ne așteptăm, așa că putem să ne distrăm pe seama lor
  • O masă caldă primită și oferită mai departe. Un cadou.

Cred că nu-i nevoie de multe reguli la jocul ăsta. Oricine se bagă va găsi modalități proprii de a juca. Ideea e să se propage cât mai mult, în cât mai multe locuri. Și pentru că Timișoara și chiar România sunt așa de mici, e foarte posibil să apară încrengături destul de curând. :D

A, încă ceva: spuneți mai departe!

Actualizare 10.01.2010, ora 00.43

Misiune îndeplinită!  Au fost la masă, (înafară de mine și Eni, care oricum am fi fost): Alin, cu care am discutat aici, aici și aici, și Oana.  Am mâncat tocăniță de pui cu ciuperci și cartofi natur cu pătrunjel (+smântână și varză murată) și am discutat despre Nord și Sud și specii pe cale de dispariție, cum ar fi Giborțul – rozătoare ca un șobolan tărcat cu trei dinți în față, și Razorbacul de orez, specie caracterizată prin mișcările-i lente… Chill!

Deci propagăm tot ce e de propagat și, firește, promovăm tot ce e de promovat.