Archive for Ianuarie 2010

A thousand suns

(edited)

Dacă aveți 27 minute la dispoziție, vă invit să vă uitați la filmul ăsta. E chiar excelent.
Vizionare plăcută!

Filantropica

Nu intra în magazin! M-ai auzit? Ce cauți în magazin? Pleacă, măi, n-auzi?
A urmat-o grăbit. Am zărit-o mai bine.
Bătrâna, cu cârje de lemn și un palton mai mare ca ea, căci ea era de-un metru douăzeci.
Ieși afară! am auzit-o zicând din nou.
Eu le-am urmat în magazin, unde era cald și mișunau elevi care-și cumpărau cornuri și ciocolată. Se uitau și ei mirați și se dădeau în lături.
Bătrâna s-a oprit la prima tejghea, iar polițista comunitară o hărțuia ca o hienă: hai, cumpără-ți mai repede ce ai de cumpărat și ieși! hai, te miști odată?
Așa că s-a mișcat, cu cârjele, șontâc-șontâc, și eu după ele.
Spre tejgheaua din spate.
S-a pus și ea la rând, m-am pus și eu, între noi vreo 3 elevi.
Hiena lătra în continuare, iar bătrâna îi spune cu o voce limpede: lasă-mă să-mi iau de mâncare, că mi-e foame! – De ce nu mergi la ai tăi să mănânci? – La care-ai mei (cu voce tristă) – hai, lasă teatrul, ai zis că ai unde să mergi, atunci de ce cerșești? Am, dar ce crezi, că ai mei mă primesc, crezi că-mi dau?
O văd mai bine, din profil. Piele roz pal, creponată și cu riduri adânci pe toată fața. Și niște ochi albastru deschis care luminau de sub pleoapele căzute.
Hiena – zdupeșă, cu păr brunet vopsit roșcat și ruj maro puternic. Chipiul de polițist îi umbrea ochii, doar lătratul se auzea mai departe, nerăbdător. Bătrâna și-a luat de mâncare, nu știu ce, și-a plecat. Bodongănea ceva, iar hiena o gonea din spate.
S-a asigurat că iese din magazin și nu se mai întoarce.

Cel mai singur

Trăiesc

Ce „realizare în viață” poate fi mai mare decât asta?

Vii la masă diseară?

Propun un fel de leapșă. Dar nu una pe internet, ci una în realitate. Un joc: vă explic imediat.

Ați observat că nu-i nici o distracție să mâncați singuri, și cu atât mai puțin distractiv e să gătiți doar pentru o persoană? De-aia  mă bucur mereu când ne adunăm mai mulți prieteni la masă. Rezultă voie bună, veselie și mâncărică bună pentru toată lumea.

Dar cercul ăsta, m-am gândit, e destul de închis. De câte ori vine la masă cineva pe care nu cunosc foarte bine? Sau de câte ori merg eu la masă la cineva quasi-necunoscut?

Jocul pe care-l propun și pe care-l încep în weekendul ăsta e simplu. Eu gătesc și invit la cină– pe lângă cei care oricum ar fi pe-aici– încă două persoane pe care nu le cunosc prea bine, cu care nu mă văd în mod regulat. De preferință ca nici persoanele cele două să nu se cunoască prea bine. ( Varianta extremă ar fi invitarea cuiva total necunoscut). Mâncăm, vorbim, bem, chestii de-astea, și cu siguranță la sfârșitul mesei o să ne știm mai bine.

Dar treaba nu se oprește aici. Fiecare din cele două persoane invitate vor face, la rândul lor, același lucru: vor invita pe alte două persoane puțin cunoscute lor la cină. Și tot așa.

Dați click pe schema de mai jos ca să vedeți reprezentarea grafică a jocului.

Click pe imagine

Acuma, știu că multă lume zice că nu gătește fain. Da’ nici nu trebuie. O omletă sau cartofi prăjiți știe oricine să facă, așadar, no worries! E doar un joc, oricum.

Câteva avantaje pe care le văd:

  • Cunoaștem mai bine oamenii din jurul nostru
  • Vom avea o serie de tăceri stânjenitoare la care ne așteptăm, așa că putem să ne distrăm pe seama lor
  • O masă caldă primită și oferită mai departe. Un cadou.

Cred că nu-i nevoie de multe reguli la jocul ăsta. Oricine se bagă va găsi modalități proprii de a juca. Ideea e să se propage cât mai mult, în cât mai multe locuri. Și pentru că Timișoara și chiar România sunt așa de mici, e foarte posibil să apară încrengături destul de curând. :D

A, încă ceva: spuneți mai departe!

Actualizare 10.01.2010, ora 00.43

Misiune îndeplinită!  Au fost la masă, (înafară de mine și Eni, care oricum am fi fost): Alin, cu care am discutat aici, aici și aici, și Oana.  Am mâncat tocăniță de pui cu ciuperci și cartofi natur cu pătrunjel (+smântână și varză murată) și am discutat despre Nord și Sud și specii pe cale de dispariție, cum ar fi Giborțul – rozătoare ca un șobolan tărcat cu trei dinți în față, și Razorbacul de orez, specie caracterizată prin mișcările-i lente… Chill!

Deci propagăm tot ce e de propagat și, firește, promovăm tot ce e de promovat.

Mărețul Test

Adică ăsta.

Cred că m-a cam nimerit. Se pare că sunt „Loose, Passionate, and Sympathetic.”, în principal.

Vă arăt graficul-plăcintă frumos colorat care mi-a relevat cam cât dețin din fiecare trăsătură.

Dat fiind că nu mă descurc cu html-urile și mi-e foame, pun pozele fără captions. Dați click și gata.

Graficul e interactiv, făcut în flash, apar descrieri la mouse-over, dar cu asta puteți să vă jucați voi dacă faceți testul.

Descrierile celor mai importante 10 trăsături ale mele sunt mai jos, în ordinea preponderenței. Citește în continuare