Archive for mai 2009

Astazi din nou, Masa Critica

E din nou ultima vineri a lunii, așa că e zi de sărbătoare –pe bicicletă!

Mă duc la Masa Critică, unde o să pedalez împreună cu (cât mai mulți) oameni frumoși prin Timișoara, timp de vreo oră, pe un traseu pe care nu-l știe nimeni de la început. Cei care merg în față îl aleg, și oricine poate merge în față! Pentru că nu există organizatori, nu există lideri. Masa Critică nu-i nici protest, nici concurs. Oricine poate participa, trebuie numai să apară la ora și locul întâlnirii cu bicicleta (sau rolele sau skate-ul…orice nu merge cu motor). Se spune că e doar o coincidență în care toata lumea se întamplă să meargă în aceeași direcție, în același timp.

Vreme de o oră pe lună, strada e mai prietenoasă pentru cei ce folosesc mijloacele de transport nepoluante, și asta în peste 500 de orașe de pe glob.

Întâlnirea e la ora 18 in fața Catedralei Mitropolitane din Timișoara. Stăm la povești, ne cunoaștem mai bine, iar la 18.30 plecăm la plimbare. Eventual luăm baloane, pălarii colorate, stegulețe, flori și, neaparat, luăm zâmbetele cu noi!  De-abia aștept! :D

Pedalati? Pedalam!


Bookmark and Share

Holding hands

A fost GayFest la Bucuresti. La noi a fost asta. Afis homofob al unei organizatii de extrema dreapta in mijlocul orasului, intr-un spatiu de afisaj cu usa si cheie, in care nu poti afisa decat daca ai autorizatie de la cineva de la primarie. Unii inca se bat cu pumnul in piept cu timisoara, oras european, cu oameni open-minded si toleranti. Poate ca asa a fost odata. Asa am auzit de la bunici. Acum insa…mi-e teama ca a ramas doar legenda.

E ciudat cata lume reactioneaza negativ cand aud de homosexuali (sau alte minoritati, for that matter). Mai ales ca majoritatea spun ca „ei n-au nimic cu ei, cata vreme nu se exprima in public, la parade.” N-am asistat la nici un gay-fest, dar mie mi se pare ca nu se intampla nici o orgie, nimic care sa faca parintii sa acopere ochii copiilor. Din contra. Ce vad sunt oameni zambitori, luminosi si colorati, asa cum imi plac mie si cum m-ar bucura sa fie cat mai multa lume, in fiecare zi.

In Berlin am vazut o chestie faina, chiar in centru, la intrarea in parcul lor cu tei: o cutie/camera de beton cu o ferestruica mica. Te atragea ferastruica aia ca un magnet, sa te uiti in interiorul cutiei. Si m-am uitat. citeste mai departe…

Bicicleta, pericol national

Asta la Bucuresti. In Timisoara au mai trantit niste piste, ca vezi-doamne suntem fruntea. Piste peticite, vopsite din loc in loc, pe trotuar. Piste pe care nu ajunge sa pedalezi de 3 ori ca zice „Stop”. Inseamna ca ai intalnit vreo statie de autobus. Sau poate doar o bordura mai inalta. Am testat azi pista de pe Tache Ionescu, dar zau daca ma mai dau vreodata pe acolo! Unde nu scrie stop, sunt pietoni. Daca ii atentionezi ca stau pe pista de biciclete, iti rad in nas, si mi se pare normal! Pai asta-i pista?!

Normal…toata lumea zice ca nu-s fonduri, ca e criza recesiune, ca e mai ieftin cum au facut ei. Dar oare…decat sa dati putini bani pe ceva ce nu va fi niciodata folosit, nu mai bine sa nu dai nimic (pana la niste idei mai eficiente)? Parca e mai economicos atunci, da’  n-ar mai fi banatu fruncea.

„Si s-astepti cuminte clipa-n care tot se va schimba…”

Nota: (pentru cine nu ma cunoaste): Versu’ de mai sus e folosit cu ironie.


Bookmark and Share

Recesiunea si alternativele

Am aflat ca Romania a intrat oficial in recesiune si am pornit o mica discutie pe tema asta, la lucru. Cineva mi-a zis ca e chiar rau de tot, ca a vazut la televizor cum o familie (in Spania) impartea un ou, un singur ou, ca sa ajunga intregii familii, si ca in asta consta masa lor. Nu mai aveau bani sa cumpere altceva. Nu mai aveau bani! Si-atunci m-am gandit: oare chiar vom muri de foame daca nu vom mai avea bani? citeste mai departe…

Experimentul „Iaurtul de casă”

Pentru că și cel mai „down to earth ” iaurt ce se poate cumpăra de prin magazine e făcut din lapte procesat (semi-degresat și pasteurizat la temperatură inaltă) și lapte praf, adăugat pentru a da iaurtului o consinstență mai groasă și a-i spori atractivitatea, m-am gândit să-mi fac eu iaurtul, acasă. Nu zic că iaurtul simplu cumpărat nu ar fi sănătos. Dar parcă prea mult se lucrează la el și prea mult durează ca să ajungă la mine în frigider, când de fapt nu-i deloc greu de făcut și am impresia că ies mai ieftin decât dacă îl cumpăr de-a gata. citeste mai departe…

Instant Message Anxiety

Stiu ca am mai scris odata despre asta, dar se pare ca e o tema  – si o teama – recurenta.

Nu-mi place deloc sa vorbesc pe messenger. Si totusi se pare ca o fac zilnic. La lucru, acasa. Daca n-as face-o, probabil as pierde de tot „legatura” cu oamenii cu care mai pastrez legatura cat de cat.

Ajung insa foarte des la un sentiment de frustrare, cand imi dau seama ca de cele mai multe ori cuvintele pe care le tastam sunt goale, nu reusesc sa ne apropie catusi de putin, ba din contra. Neintelegerile sunt la ele acasa, cand cineva scrie ceva si, cu toate emoteicon-urile disponibile, nu reuseste sa transmita tonul in care a spus ce-a spus. Si de-aici – numai in jos.

Iar Buzz-ul cu care multi isi incep „conversatia” are ca efect direct un zid ce se ridica in jurul meu, odata cu tensiunea. Si stiti cum e cand in secunda imediat urmatoare a primului buzz apare si al doilea? Da da, stiu…il merit, daca n-am raspuns ‘instant’.

Cineva a folosit, cu ceva timp in urma, un termen care mi se pare foarte potrivit pentru „vorbitu’ pe mess” si anume „low level communication„.

Ok, ce voiam de fapt e sa dau copy-paste la un text gasit acu vreo doua luni. In ziua aia am pus link-ul la status, la mess (ce ironic!) si l-am tinut acolo vreo 2 zile…in caz ca vi se pare cunoscut. Parca ar fi fost mai bine sa inchid mess-ul, dar atunci cum as fi impartasit fobia mea? Anyways… dati click aici si…enjoy!

Tema provizorie

Instiintez pe aceasta cale ca, desi am schimbat tema blogului , imi place viermele prea mult ca sa renunt la el definitiv.Ce nu imi place la tema veche e ca textul nu e suficient de lizibil, spre deosebire de cea de acum.

Chiar astept pareri…ce sa fac? (ce probleme imi pun, incredibil! :)) )

blog

Nota: Dat fiind ca nu am primit, asa cum ma asteptam, reactii cu duiumul cu privire la ce tema sa folosesc pt.  blog,  nu voi reveni la cea cu viermele. Cel putin nu acum. Poate cand o sa vreau sa-mi imbrac blogul in ceva „vintage” :P

Cum mi-am petrecut sfarsitul (ultimele 2 zile)

Ce sa scriu, ce sa scriu… Daca tot mi-am luat blogu asta pe cap ar fi frumos sa nu-l parasesc prea repede, nici la bine, nici la greu. Azi si ieri (marti si miercuri) au fost zile naspa. Stres mare la lucru, persoane stresate in jurul meu. Mailuri care nu ajung unde trebuie, modificari peste modificari la o lucrare la care se tot modifica din februarie. Prea mult. I’ve lost my mojo, some might say.

Ieri, dupa plecarea mea intarziata de la locu’ de munca, mi-am propus sa nu renunt cu totul la zi, ar fi pacat s-o las sa se duca degeaba, pe apa sambetei. Am trecut prin piatza si-am cumparat un ardei rosu si 2 mici, verzi si iutzi. Un nene avea lamai nomale…cum n-am vazut de mult, mici si cu coaja subtirica si batuta. Normal ca le dadea ieftin, stiintza de a le face mari si umflate nu era inclusa in pretz.  Eu am luat 3 si nu m-a lasat sa le platesc, ca-s dragutza. Bun si-asa, zic. Mojo…in crestere. Am mers si-n hala si-am luat niste branza. Tanti, si ea dragutza, mi-a dat sa gust din tot ce avea. Din ce in ce mai bine, zic. Un crescendo lent dar constant al mojo-ului meu. Pana am ajuns acasa mi-a fost chiar bine. Am facut ceva de mancare ( paste pepperonata, improvizate cu ce aveam, facute dupa capul meu) si clatite, cateva. Nu mi-am pierdut indemanarea, tot perfect le intorc in aer! Din incheietura vine miscarea. Eh…si tot asa, tot asa, din ce in ce mai bine. Faina senzatia. Si m-am gandit sa impart asta cu cineva, si sa nu stau intre patru pereti, sa fac ceva maretz, sau cel putin ceva ce n-am mai facut niciodata. Am avut impresia, insa, ca entuziasmul nu mi-a fost impartasit pe deplin. Si cred ca asa a inceput iarasi sa mi se imbolnaveasca mojo-ul. Probabil gresesc. All in all, a good evening. Acasa m-am uitat cum cineva deseneaza porcusori diformi in direct. Am adormit asa. Cred ca numai faptul ca scriu despre ziua de ieri inseamna ca nu a fost o zi pierduta. Nu-mi plac zilele pierdute.

Azi, din nou, haos si stres la lucru, parca mai rau decat ieri. N-am avut alta varianta decat sa fiu morocanoasa, in cel mai bun caz. Si in cazuri din astea nu pot decat sa evit orice contact uman, caci nu pot sa par ne-morocanoasa, si cred ca nimeni nu merita sa-i stric ziua. Am facut ordine prin casa si am aruncat o gramada de chestii vechi. E fain sa arunci chestii vechi. La un moment dat am pornit televizorul. Mentionez ca nu ma uit la televizor de mult timp – deloc. Daca e pornit, ma enervez. Azi l-am deschis, in ideea ca poate un pic de brain wash mi-ar prinde bine. Ei bine… nu! Ca de obicei, m-am enervat in 3 minute. Vadim, la emisiunea lui Gadea. Tzipau unul la celalalt. „Vadim si Becali ne scapa de canalii”, cica. Si-asa am oprit din nou televizorul, pentru inca 6 luni.

Ce am observat insa e ca cele mai active posturile de pe wordpress.com au mare legatura cu televiziunea, cu ce se vede la tv. Ce ciudat. Asta poate  inseamna ca in „blogosfera” sunt 2 tipuri de oameni: cei care se uita la tv si scriu despre ce vad, si cei care nu se uita la tv dar sunt totusi interesati de ce se intampla la tv, asadar citesc parerile celor care s-au uitat la tv…?

top posts

P.S.: Nici vorba de vreun sfarsit. Toti avem si zile proaste. Numa’ bine, de jos numai in sus poate sa mearga.

P.S.2: Mi-am scos chestiile astea din sistem, acum pot sa dorm linistita si poate maine o sa interactionez normal cu oamenii :)

There is hope for the world

Lumea nu poate fi schimbata. Nu de catre  un singur om. Dar cred cu tarie ca poate fi schimbata de oameni. Sigur, nu de-odata. Dar orice schimbare – cat de mica – atrage dupa sine alte schimbari. Pentru ca totul e o retea, nimic nu e izolat si deci toate elementele se influenteaza reciproc.

smeared-dagger-moth-caterpillar

Cand o omida se misca, o zvacnire mica de tot porneste din spatele corpului ei, zvacnire care creste tot mai mult in timp ce inainteaza prin corp, culminand cu o „bucla” vizibila ce, in final, face ca omida sa se deplaseze. Miscarea inseamna schimbare. Si da, omida poate sa se miste in aceeasi directie destul de mult timp, daca suprafata pe care se misca e dreapta. Dar cand intalneste un obstacol, aceeasi mica zvacnire din spate ii traverseaza corpul, si alte particele din ea preiau miscarea, fiecare actionand un pic altfel decat de obicei. Astfel, in loc sa mearga tot drept, omida poate sa se urce pe obiectul ce i-a aparut in cale, sau sa il ocoleasca.

Daca un om vrea sa se mute dintr-ul loc in altul, sau sa miste o mana, reactia ce se produce in creier transmite mai departe intregului sistem ca acea miscare urmeaza sa se intample, si intregul sistem contribuie la indeplinirea miscarii.

Cam asa-i cu orice schimbare, cred. De aceea nu pot sa fiu de acord cu ideea ca lumea asta oricum nu mai poate fi schimbata, asa ca de ce sa depunem un minim efort sa o ducem intr-o directie mai „sanatoasa”, mai putin destructiva? Nu pot sa fiu de acord cu resemnarea. Clar, lumea „cea mare”, intregul sistem, nu il poate schimba o persoana, dar fiecare dintre noi poate sa schimbe un micro-sistem, ceva in jurul lui: in familie, in comunitatea in care traieste, in orasul in care traieste. Suntem suficient de puternici, fiecare din noi avand suficiente aptitudini ca sa poata contribui. Asa se propaga miscarea/schimbarea.

Nu trebuie sa ne asteptam ca guvernele si presedintii sau alte instante superioare sa ia decizii pentru noi, sau sa dea legi, legi care sa duca la schimbare. Intr-un sistem bolnav, acesti factori nu vor putea lua decizii care sa vindece sistemul. It’s that simple.