Archive for Martie 2010

Sunt un omnivor locavor

Roșii din Italia, lămai din Turcia, porumb la conservă din Franța, ton din Malaesia, usturoi din China, ficat de pui din Brazilia… Sunt doar câteva exemple de alimente pe care le mâncăm în fiecare zi, fără să ne punem problema cum ajung în farfuria noastră și mai ales cum de sunt așa de ieftine, date fiind miile de kilometri pe care le parcurg până ajung la noi. Nu voi detalia procesul ci recomand un film: Food. Inc . Da, făcut de americani, dar din păcate e valabil pentru toate țările civilizate și dezvoltate.

Dar atunci, ce-i de făcut?

Vorbeam de multă vreme cu Gab despre a obține hrană din surse cât mai apropiate de locul unde trăiești.

Plantele locale sunt cu siguranță mai ușor de crescut, fiind obișnuite cu solul și clima, au evoluat în mediul ăsta și sunt rezistente la bolile și dăunătorii din zonă, așa că nu au nevoie de pesticide și îngrășăminte ca să crească.

Despre cum sunt crescute la noi animalele pentru carne nu prea știu, pentru că nu prea mănânc carne și nu m-am prea documentat. E foarte posibil să fie foarte nasol și prin fermele noastre de animale. Dar probabil că țăranii din piață care mai vând o șunculiță, un cârnat de casă sau o găină au crescut animalele astea în condiții cât de cât decente.

Făină, mălai, cereale, ulei – majoritatea pe care le-am văzut prin magazine sunt produse în România, deci e relativ ok. Din păcate suntem prea mulți, iar dieta cu care ne-am obișnuit e prea bogată în carbohidrați ca să nu depindem de agricultura totalitară (adică asta în care sunt distruse toate speciile care nu ne trebuiesc de pe parcela de pământ pe care vrem sa o folosim…)

Peștele…? Înafară de cel de apă dulce care e pescuit și pe la noi, n-avem de unde să avem pește „local” , deși tare mi-aș dori…

Cumpărând chestii locale, ajutăm economia locală și micii producători în loc să îmbogățim lanțurile de hipermarketuri și producătorii de roșii dopate de prin Italia. Iar dacă ajungem să îi cunoaștem personal pe cei de la care facem rost de hrană, e și mai fain.

Bun. Am făcut introducerea. Acum pot să vă zic de un termen pe care l-am întâlnit de curând și îmi place tare mult: Locavor .

„The locavore movement is a movement in the United States and elsewhere that spawned as interest in sustainability and eco-consciousness become more prevalent.[1] Those who are interested in eating food that is locally produced, not moved long distances to market, are called „locavores.”” (din articolul de Wikipedia)

Da…americanii ăștia, fac o modă din orice :)

Am aflat termenul de locavor din filmulețul ăsta:

Nu voi fi ipocrită să zic că nu mănânc decât chestii locale, dar cu siguranță încerc. Dacă sunt locale, sunt și de sezon. Cam asta mănânc în perioada asta:

Ridichi și gulii, de la care mănânc și frunzele – iese o salată excelentă; ceapă, usturoi, ceapă verde, leurdă, salată verde, semințe de floarea soarelui și de dovleac, țelină, morcovi, leuștean, pătrunjel, fasole, cartofi, mere… o nebunie. Ouă de pe la țară, iaurt SIM (făcut la Făget, deci foarte aproape de Timișoara, și e tare bun) sau din lapte din piață, unt –tot de la SIM, smântână de la unii din jud. Timiș, cârnați de la țară sau din piață, miere, magiun și gem.

Chestii cu care adesea „păcătuiesc” sunt roșiile – da, uneori nu pot să nu iau câteva, și dupa aia îmi pare rău dacă n-au gust ca cele de vară,  lămâi, ciuperci, ton la conservă sau altfel de pești oceanici…

Nu sunt fanatică cu treaba asta, dar îmi dau seama că e mai sănătos și mai ieftin. De asemenea, e un pretext să descopăr ce mâncau oamenii de prin zona noastră înainte de globalizarea din ultimii ani.

Pot să zic că e un joc, iar mie îmi place tare mult să joc jocul ăsta.

Voi ce mâncați?

P.S.: Despre hrană a scris și Gab ieri, aici. Iar aici e un alt filmuleț care în ciuda ritmului mi-a plăcut destul de mult.

P.S.2 : Mi-am adus aminte acum de Bucătăria lui Radu, emisiunea aia de pe Pro TV, cu nenea cel gras și simpatic care din păcate a murit… Voi încerca să-mi fac rost de cartea lui.

Anunțuri

Din nou despre apă

Două persoane total diferite, care nu se cunosc deloc între ele dar care sunt amândouă în lista mea de messenger au link-uri foarte asemămătoare la status, în aceeași zi.

M-am gândit, deci, să „dau mai departe”, în ordinea vizionării:

Am mai scris despre asta aici. Mersi, Cătă și Fabiana, pentru linkuri!

Dincolo de bani

(Articol publicat inițial în 9.03.2010)

Am marea bucurie să anunț (pentru cei din voi care încă n-ați aflat) că s-a lansat, oficial, site-ul www.dincolodebani.ro, site la care  Gab și eu lucrăm de ceva vreme – Gab mult mai mult decât mine :) .

Ce-i cu site-ul ăsta? Citez:

Un site prin care oferi și primești gratuit tot felul de produse și servicii pentru care în mod normal ai plăti.

Chestii de acest gen oricum se întâmplă tot timpul în grupurile de prieteni. Tot ce dorim noi este să formăm un grup mai extins de persoane care să se implice în a se ajuta reciproc.

Interesul nostru principal e dezvoltarea comunităţii locale. Din cauza asta, dorim aici doar membri care locuiesc în Timişoara sau prin împrejurimi (să zicem maxim Lugoj, Arad, etc).

Proiectul nostru nu este legat în nici un fel de troc. Nu trebuie să dai nimic în schimb celui care te-a ajutat, ci este chiar de recomandat să ajuţi mai bine pe altcineva. Cum s-ar zice “pay it forward”. Totuşi, dorim ca fiecare membru să primească de la comunitate şi să ofere comunităţii în cantităţi cam egale. Ce înseamnă asta? Că acest site nu este pentru acţiuni caritabile. Dacă cineva este interesat doar să ofere sau doar să primească, aici nu e locul potrivit. Ne plac acțiunile caritabile, doar că proiectul nostru nu e pentru asta. Noi încercăm să formăm o comunitate. O adunatură de bogați care ajută săracii nu este o comunitate.

Vă invit, așadar, să vă înscrieți și să-l folosiți cu încredere. Încredere în oameni.

Instant messaging is NOT real life

Repet (ce-am scris acum aproape un an):

Nu-mi place deloc să vorbesc pe messenger și nici n-o prea fac. Cu nimeni. Pentru că ajung foarte des la un sentiment de frustrare când îmi dau seama că de cele mai multe ori cuvintele pe care le tastăm sunt goale, nu reușesc să ne apropie câtuși de puțin, ba din contră.

Cineva a folosit, cu ceva timp în urmă, un termen care mi se pare foarte potrivit pentru „vorbitu’ pe mess” și anume „low level communication„.

În principiu, cred că povestitul e o chestie care se face față în față, iar dacă e ceva de comunicat, se poate face prin mail sau telefon.

Personal, folosesc Yahoo Messenger pentru a-mi promova blogul și pentru a primi/trimite fișiere și uneori linkuri.

Ok, ce voiam de fapt e să dau copy-paste la un text:

Instant Message Anxiety

If Instant Messaging is supposed to be fun, why does it make me so nervous? There’s way too much pressure. I’ll be busy doing something important, like looking up Hall & Oates on Wikipedia, when all of a sudden there’s a DING! „DING! Hey, I want to talk to you and you have to respond NOW! It’s called INSTANT messaging, so message me back in an instant!”

Stop rushing me, dammit!

You see, I’m a neurotic writer with a mild case of OCD. If you send me an email, I will write back with a witty, carefully planned out response. But if we just chat back and forth, it’s just going to be a lot of slop. We might as well just be talking on the phone at that point and talking on the phone is already bad enough.

Then there’s that awkward moment when the IM conversation has played out. You’ve asked what I’m up to tonight, I say not much, you say you’re also not doing much, then there’s a two minute lull. Now what? I could try to end things by saying, „Well, I guess I should get going,” but that’s a lie. I don’t have to get going. I have nothing to do, and you know it because I just told you. The only thing to do is leave the chat open while nobody says anything, providing further proof of my lack of virtual conversation skills.

When you take into account AIM, g-chat, facebook chat, myspace chat and iChat, I feel like I’m suffering the wrath of a social networking blitzkrieg (my computer screen being Poland). Can everyone consolidate their chat function already?

There’s also the times someone attempts to start a chat with me, but I’ve been away from my keyboard for two hours. I think chat etiquette says I’m supposed to have some sort of „away from keyboard” message, but I shouldn’t have to tell people whenever I get up to use the bathroom or watch TV. And yet, there you are, waiting hours for a response that never comes, making me look like the jerk.

Occasionally a good IM conversation will occur, but what’s the point? Chances are you’re probably someone I see on a regular basis, but the next time I see you, there’ll be nothing to say. All the good stuff was covered in the chat. It’s not worth it the hassle. My point is, someone needs to make a pill that treats IM Anxiety Hopefully it’ll be relentlessly advertised on television and have a name like „Messagia.”

Autor: Matt Manser