Curs de introducere în permacultură la Stanciova

afis-perma-apr-2016

Detalii și înscrieri: aici.

Evenimentul pe Facebook: aici.

Vă așteptăm cu drag!

Epopeea unui suflet nou — tranziția

Am scris aceste rânduri ca și când aș povesti unei prietene dragi. Este o povestire despre o naștere naturală și conține inclusiv descrieri ale unor procese biologice datorită cărora existăm cu toții. Am scris-o pentru că lumea are nevoie de povești frumoase despre nașteri. Vă rog, citiți aceste rânduri ca și când mi-ați fi foarte apropiați. Sau nu citiți deloc.

 

„Cât de straniu se întretaie viața cu moartea”. Inevitabil mi-a trecut asta prin minte când urcam dealul bisericii, spre cimitir. Un suflet se duce, altul ajunge.

Deși simțisem contracții destul de regulate încă de cu o seară înainte, cât și în timpul lungii înmormântări ale unei dragi prietene, nu mă gândeam că-i posibil să fiu deja în travaliu. Trecând, duminică după-masă, prin fața casei lui Tanti Vuca, mă întreabă „Irino, mai poți?” – „Mai pot nițel, ce să-i fac?” Avusesem o sarcină foarte ușoară și plăcută, aș putea spune. N-am avut tensiune mare, nu mi s-au umflat picioarele, aveam o ușoară „rinuzita”, cum ne plăcea să-i spunem, adică îmi curgea nasul, dar sânge nu mi-a curs, erau doar rar firișoare în batistă. Nici gingiile nu mi-au sângerat decât foarte puțin, dentistul a spus că-i foarte bine pentru o femeie însărcinată. E drept, am trăit sarcina cu plăcere, am mâncat bine, am fost activă și nu mi-am făcut prea multe griji. Simțeam procesul nașterii prin care urma să trec ca pe-un loc în care voi ajunge inevitabil, indiferent că merg pe poteca din pădure sau mă mai abat de la ea și ajung prin hățișuri. Locul final îmi era cumva familiar, deși nu fusesem vreodată acolo.

Duminică seara, după ce am plecat de la pomana de la căminul cultural, ajunsă acasă, eram deja obosită, însă alertă. Mi-am luat pijamaua și am observat că din nou, ca și cu o zi înainte, am avut o scurgere, transparentă, i-am zis eu, și lichida. Am scris asta într-un SMS doulei, care m-a rugat in prealabil să le transmit dacă bebe dă vreun semn cum că le vrea acolo. M-am gândit că e posibil să fie un semn, deși parcă tot nu-mi venea să cred că-s în travaliu. Cumva, așteptam pe bebe să vină cu vreo săptămână mai târziu decât data pobabilă a nașterii, care era în 26 mai. Credeam și ca vor fi înflorite sânzienele. Acum însă era cam frig și ploua. Gab a început să cronometreze contracțiile. Judecând după informațiile pe care le aveam, atât dintr-un document primit la o întâlnire prenatală cât și din căutările lui Gab pe net, eram deja binișor în travaliu pe la ora 12 noaptea. Am început să pregătim camera, aveam draperii întunecoase pregătite, știam că vreau sa fie întuneric. Am pus perdeaua de duș ce multa vreme a stat nefolosită sub cearșafurile de pe canapea. Gab a vrut să pună muzică, dar țin minte că erau ceva probleme tehnice așa că am zis s-o lăsăm baltă. Deja nu-mi mai ardea de așa ceva, contracțiile erau dese și durau destul. Stabilisem dinainte: să nu se vorbească cu mine în timpul contracțiilor. Cred că a fost cea mai buna convenție. Nu mai știu cum făceam dar era evident când eram „acolo” și când eram „aici”. În timp ce eu îmi pierdeam noțiunea timpului legănându-mă pe mingea de gimnastică și respirând cât puteam de adânc, Gab dădea telefoane. Încă nu știam cine va fi prezent la naștere, dar am aflat curând că doctorul nu, căci era la București. Buuun, atunci cele doua spiridușe ursitoare de la Cluj… La telefon, mai devreme, când încă nu știam cât de avansat e travaliul, mi-au spus să merg pe-afară, la o plimbare, sau să fac un duș, să mă liniștesc. Ieșind afara, însă, am renunțat rapid la idee, căci plimbarea ar fi însemnat duș cu apă rece: ploua torențial. Iar dușul în sine nu era chiar la îndemână. După încă ceva timp, am aflat că fetele sunt în tren de la București spre Cluj, că travaliul avansează foarte repede și în ritmul ăsta, chiar daca ar găsi o legătură cu Timișoara, tot ar ajunge târziu, iar recomandarea doctorului (cred că era deja vreo 4 dimineața) e să chemăm ambulanța și să mergem la spital.

Nu-mi doream asta, dar eram pregătită să fac ce zice Gab, căci l-am lăsat pe el sa ia deciziile raționale, eu n-aveam cum. Contracțiile erau puternice și bazinul mă durea tare.

Am mers la veceu de nu-stiu-câte-ori, iar veceul fiind departe, în capătul casei, asta a dublat și ca plimbare. Mi-am dat seama că parcă se simte mai ușor contracția când stau pe veceu, și mi-am amintit de găleata pentru naștere de care zicea doctorul. În cameră stăteam uneori culcată pe canapea, cu un picior în sus, pe spătar.

Gab a primit recomandarea să-mi facă comprese cu prosoape ude fierbinți. Menționez acum că am fi avut opțiunea să avem un bazin cu apă pentru naștere dar hotărâsem dinainte că asta ar complica lucrurile iar noi vrem să păstrăm totul cât mai simplu. Deci, comprese cu apa caldă. Au apărut curând după ce am auzit treaba cu spitalul, și după asta contracțiile au devenit mult mai rare. Auzind asta, se pare că am avut OK-ul de la doctor să rămânem acasă.

Nu știu cum trecea timpul. Gab îmi punea compresele, ceea ce mă ajuta să mă simt mai bine. Am început să picotesc între contracții. Si asta m-a ajutat, căci fusese o zi foarte lungă și ce era mai intens încă nu începuse.

Dispărea încet încet și disconfortul legat de frig, căci stăteam lângă sobă și focul ardea bine. Avusesem frisoane, cred, așa ca îl rugasem pe Gab să facă focul. Mi-era foame și am încercat sa mănânc ceva, în ideea de a nu-mi pierde energia, însa corpul meu era de alta părere. Am avut instant senzația de vomă. Corpul îmi era într-o faza lungă de eliminare, primea doar apă, și cred că și apa am uitat s-o mai beau de la un punct încolo. Aflasem că fetele au găsit o legătură de la Cluj spre Timișoara și urmau să ajungă pe la 11 dimineața în Gara Mare. De acolo le va lua Victor cu mașina și vor ajunge pe la 12 la prânz la Stanciova.

Printre contracții, comprese calde și picoteli, s-a făcut vreo 6 dimineața. Nu întrebați de unde știu asta, habar n-am. Gab m-a întrebat și pe mine și pe Teo dacă este OK pentru amândouă sa stea și ea ca să ajute. Am spus că da. A fost momentul de abandon și încredere totală la care mă așteptam, atunci când mă gândeam la naștere, dar nu știam dacă voi putea să-l accept. L-am acceptat. A fost vindecător să pot să mă arăt total deschisă și vulnerabilă unei alte femei. Iar faptul că acea femeie era Teo a făcut ca totul să curgă natural, îmbrățișând amândouă sacrul momentului. Îmi simțea emoția, și eu pe a ei, și ne eram recunoscătoare una celeilalte pentru ce se întâmpla.

„Parca ma trippui pe cine-știe-ce” i-am zis, ridicându-ma de pe minge ca să merg, legănat, înapoi pe canapea. Era plăcută senzația atemporală, de semi-conștiență pe care mi-o ofereau hormonii și întunericul camerei. N-am simțit nici o clipă că vreau să controlez procesul. Știam că se desfășoară așa cum e nevoie, de la persoanele implicate, la pozițiile în care stau, gemetele și respirația pe care corpul mi le impuneau, nu invers. De fapt, pentru câteva ore, nu am simțit separarea dintre mine și corpul meu. Eu eram corpul și copilul și pământul dătător de viață. Atunci însă doar eram, nu gândeam.

M-am pus în patru labe pe canapea. Deși în sarcină am stat mult în poziția broaștei (un pup mai crăcănat), acum corpul mă ghida așa. Cred că m-am gândit destul de puțin la copilul care se năștea. Eram liniștită că totul e bine și că face și el ce e nevoie sa facă. Gab mai raporta din când în când la telefon ce se întâmplă cu mine și totul era normal. Teo și Gab au continuat cu compresele, și cred ca Teo mi-a făcut un pic masaj. Iar ce țin minte e că bazinul mă durea îngrozitor la fiecare contracție. Simțeam cum se deschide, iar senzația asta era diferită de cea a deschiderii canalului de naștere. Din când în când mai vizualizam trandafirul cu petalele ce i se deschid, dar parcă simțeam că e un artificiu de care n-aveam nevoie.

La un moment dat, nu stiu când, am rugat să mi se aducă o găleată, să stau pe ea. Simțeam deja nevoia să împing, deși o vreme am vrut să mai controlez nevoia, să rămân acolo, cu fiecare contracție. Dar cum asta îmi era din ce în ce mai dificil, mi-am lasat corpul sa împingă, chiar dacă asta venea mână în mână cu un nivel mai ridicat de durere. În plus, mai era jena de a împinge știind că poate mai iese și-un caca, căci nu știam dacă am eliminat tot ce era de eliminat. Asta n-am recunoscut până târziu, după ce au ajuns fetele.

Eram deja un pic neliniștită sau nerăbdătoare. Timpul trecea cum voia el, iar eu mai întrebam uneori cât e ceasul. Parcă tot timpul era mai devreme decât voiam. Mă plimbam între găleată și canapea, unde în continuare stăteam în mâini și în genunchi. Mă durea spatele / bazinul la fiecare contracție / împins. Mi-au zis că a plecat Victor cu mașina spre Timișoara. Apoi că au ajuns fetele la Timișoara. Apoi, după o oră care parcă a trecut mai încet decât toate cele precedente, le-am simțit prezența în casă. Au intrat iar eu am simțit că poate să înceapă și poate să se termine. Blândețea din aer de până atunci s-a îndesit și m-a cuprins cu totul. Mi-au spus că am o poziție minunată. Că nu-i nevoie să împing mereu. Erau atât de neinvazive și ofereau în același timp atâta susținere prin simpla lor prezență. Prin faptul că respirau uneori alături de mine. Le-am întrebat, voiam să știu: Cam pe unde suntem? La Stanciova, draga noastră, le-am auzit chicotind. Mi-au zis târziu, după ce am născut, că eram dilatată aproape complet, însă n-au vrut să îmi spună, căci asta putea însemna orice: că bebe iese în câteva minute sau câteva ore.

Le-am spus că mă doare. „Îndepărtează durerea folosind intenția, împinge-o departe de tine folosind corpul și respirația.” Mi-am dat seama că până atunci mă încovoiam la fiecare contracție, ținând durerea în mine. Sfatul lor a făcut să fie mult mai ușor. Durerea era aceeași dar s-a schimbat modul în care mă raportam la ea. Iar faptul că îmi foloseam corpul să o gestionez, ca un dans, m-a ferit de sfera analizei raționale a ei; asta ar fi dus la un fiasco, după cum era situația. Așadar am continuat să întâmpin contracțiile cu dansul de alungat durerea. Cred ca am întrebat odată daca suntem bine, iar răspunsul afirmativ mi-a mai dat energie, deși simțeam că mă apropii de capătul puterilor. Sigur, știam că va veni și acest moment, știam ca voi avea un boost de adrenalină și că voi naște copilul. Dar eram obosită. Atât de obosită. Genunchii mă dureau, mai ales că la unul aveam o julitură de cu câteva zile în urmă.

În tot acest timp am evitat să pun mâna pentru a simți deschiderea. Mă gândeam că nu m-am mai spălat pe mâini de nu știu când și casa noastră poate nu-i cea mai curată. Acum însă, epuizată, am vrut să simt. Și am pus mâna. Și l-am simțit. De fapt, mi s-a spus, am simțit membranele care îl țineau, alunecoase și umede. Dar era acolo. La următoarea întrebare care mi s-a pus am răspuns: arde. Știam că e cercul de foc. Că iese copilul. Voiam să împing dar nu voiam să mă rup și-așa că împingeam pe jumătate. Mai vedeam trandafirul deschizându-se, dar ce trandafir fierbinte! Am pus iar mâna. L-am simțit și-am împins mai cu încredere. Fie ce-o fi, copilul e prea aproape și eu prea obosită ca să o mai iau cu binișorul. Așa că după trei expirații lungi, în care am împins făptura asta mică dinspre mine înspre lume, i-am auzit gânguritul. Capul era afară. Am fost cuprinsă de o ceață euforică în timp ce a ieșit și corpul. Dacă până atunci cei prezenți au stat pe jos, în liniște, acum am simțit și bucuria lor pe lângă a mea, întărind faptul că totul e bine. Copilul era afară, teafăr. Nu-i țin minte plânsul deși știu că a plâns. Am aflat că, deși se bănuia că se va naște cu membranele intacte, n-a fost chiar așa, fuseseră fisurate. Ăsta a fost șuvoiul de lichid transparent pe care n-am știut să-l descriu.

Și bucuria! Ne scăldam într-o mare de bucurie, cu puiul nostru în sfârșit alaturi de noi. Am fost așa de bucuroși că o vreme nici nu ne-am gândit să vedem cum îl cheamă, daca e băiat sau fată.

Era Silviu.

Iar eu mai aveam de eliminat o placentă.

Daca până în momentele astea mai am amintiri pe care le-am putut exprima în cuvinte, faptul că îmi țineam puiul în brațe, încă atașat de mine prin cordon, placenta încă în mine… N-are sens să încerc cuvinte care să-mi descrie starea.

Silviu s-a născut la ora 14.11, la două ore după ce a ajuns echipa de doule. Cred că peste încă vreo oră am expulzat placenta. Intactă. Frumoasă. Emoționant de frumoasă.

Și-am devenit doi.

Cordonul l-a tăiat Gab, târziu.

Era deja lumină în cameră. Spiridușele au dat la o parte draperia imediat după ce l-am luat în brațe pe Silviu. Am primit un pahar mare cu lapte rece, care posibil să fi fost cel mai bun lapte băut de când oi fi fost înțărcată.

Copilul e bine, eu sunt bine. Am reușit. Chiar am facut-o!

Am pățit cum spunea un prieten: just remember to fall in love, there’s nothing else. M-am îndrăgostit cum nu credeam ca mă voi mai îndrăgosti vreodată.

Silviu la o zi

P.S. Relatarea este scrisă după cum mi-o amintesc acum, după vreo trei luni intense pentru care n-am avut nici un fel de pregătire. Știu acum că documentarea despre sarcină și naștere e nevoie să includă și perioada imediat următoare nașterii, când corpul este extrem de slăbit, nu știi să alăptezi, deși te-ai gândit că va fi intuitiv și natural, poate vei avea răni pe sâni, nervii la pământ si hormonii jucând hopa-mitică cu starea ta emoțională.

P.S. 2 Dacă vă pregătiți pentru o naștere acasă, mă bucur să vă răspund la întrebări, în limita timpului și energiei disponibile. Vă rog ca pentru asta să folosiți formularul de contact.

Scrisoare din lumea de-aici

Stanciova, 15 aprilie 2015

 

Bebe, au ieșit fluturii!

Cerul e albastru, cu câte-un nor mic și alb pe ici pe colo. E foarte frumos. Cântă păsări peste tot, se aud gâze și broaște.
Copacii au început să înverzească.
Blănița pământului crește.
Auzi cățeii?

Te aștept cu drag,

Irina

Epopeea unui suflet nou — începutul

(relatare scrisă pentru a-mi aminti despre primele 6 luni de sarcină)

Știam că e acolo dinainte să nu apară menstruația. Am simțit cum ceva e diferit, l-am simțit cum vrea să rămână. Îmi aduc aminte cu ce poftă grozavă am mâncat cartofi prăjiți cu murături și sos de muștar la Plai, în ploaie.

Fără să știu de ce, am „rezervat” o gâscă de la consăteanca noastră, Maria. Fără să știu de ce, în vizită la bunica mea, la țară, mi-am desenat pântecul. Am început, încet-încet, să spun „mulțumim” când cineva ne ura sănătate după un strănut. Când i-am spus lui Gab, eram deja destul de sigură, deși n-am făcut nici un test de sarcină; nici în continuare nu l-am făcut, și mă miram la întrebarea „de unde știi?”. Adevăru-i că am avut un ciclu regulat de multă vreme, iar orice ruptură în tipar se reflecta în apariția sângerării mai devreme, niciodată mai târziu. Iar luna mi-a fost ghid vreun an întreg, timp în care am învățat s-o înțeleg și să mă înțeleg în raport cu ea.

Ne-am bucurat așa de mult de sufletul ăsta nou care a poposit la mine-n pântec! Mi-am dat seama că va crește într-un mediu sănătos și curat, cu oglinzi și modele frumoase în jur & că cineva care-i jumătate eu, jumătate Gab va fi un fel de supraom (cu toată modestia lăsată la oparte). Și indiferent cum va fi, faptul că minunea vieții se desfășoară în mine e absolut uimitor. Cred că nu-s singura care simte asta. oct

Primul trimestru m-a transformat într-o ființă de un calm de neimaginat. Mi-era, ce-i drept, somn în continuu și mi-am dat voie să dorm și să moțăi cât am avut nevoie. Când mă simțeam vinovată că nu fac nimic, Gab îmi aducea aminte că de fapt fac ceva foarte important. Greață mi-a fost exact două luni – din luna a 2-a până s-a terminat luna a 3-a. Țin minte cum a început: am mers în grădină unde încă aveam roșii cherry pe câte-un vrej târâtor și sălbatic. Era octombrie. Am mâncat vreo două roșiuțe și le-am dat afară în următoarele 5 minute.

De vreun an sau mai mult ne schimbasem dieta în ceva ce semăna a paleo; n-am fost stricți nu nimic, doar că mâncam mult mai puțină pâine, paste făinoase, biscuiți și în general cereale decât ar mânca un om obișnuit. Mie mi-a priit, am slăbit destul de mult anul trecut, fără să vreau, fără vreun efort. Ei, odată cu grețurile astea am fost practic nevoită să mănânc pâine prăjită, biscuiți sărați și posmagi. Nimic altceva nu părea să mă prindă. Iar când am început să pot mănca și altele, pâinea cu unt a fost una din primele pofte. Cred că asta m-a adus la o greutate mai apropiată de cea cu care corpul meu era obișnuit. Foarte bine, am zis. Un start sănătos.
stupoare
Al doilea trimestru a debutat cu o schimbare majoră de comportament. Ca și când aș fi dormit & m-am trezit brusc. Mi-am descoperit dragonul interior, o forță pe care-o cunoșteam parcă din adolescență, dar a dormit mult timp, iar când se mai trezea, din când în când, îl priveam ca pe-un dușman, nu ca pe-un prieten. Acum însă ne-am împrietenit. N-am avut încotro.

După ce le-am spus celor două seturi de părinți vestea cea mare, a aflat tot mai multă lume din jurul nostru. Ne-am dat seama că lumea se bucură extrem de mult de ființa asta nouă. Recunosc, nu cred că m-am bucurat vreodată așa de tare pentru altcineva. Sunt recunoscătoare și mulțumesc pentru energia așa de frumoasă primită de la voi toți. Copilul ăsta va avea parte de multă iubire.

Sigur, întrebările au fost dese și frecvente: știți dacă va fi băiat sau fată? — Nu, nu vrem să știm. (mirare) Aveți nume pregătite? — Da, pentru ambele variante. Și care-s numele? — Veți afla varianta câștigătoare cănd vedem dacă vine un El sau o Ea. (recunosc, faptul că nu știu sexul copilului mă ajută să nu exagerez cu hăinuțele de copii: e mult mai dificil de găsit haine în culori neutre decât clasicele roz sau albastru). Vrei să naști natural? – la întrebarea asta am rămas eu blocată. Nu era oare de la sine înțeles? Da, sigur!

Mi-am dat seama că am un mare avantaj, și anume că până nu demult nu mi-am dorit neaparat un copil. Sigur, instinctele și-au spus cuvântul iar eu le-am ascultat. Avantajul de care povestesc e că n-am avut niciodată idei preconcepute despre sarcină și naștere. N-am avut prin preajmă femei însărcinate sau cu copii mici și nici n-am auzit povești despre subiect. Asta mi-a oferit șansa să privesc și să trăiesc tot procesul din proprie perspectivă, destul de necontaminat cultural, aș spune. M-am asigurat că voi avea liniște menționând persoanelor din jur că dacă voi vrea un sfat, îl voi cere. N-am fost deloc bombardată de sfaturi nesolicitate, cum îmi închipuiam, dar am auzit că de fapt astea urmează după naștere…

Sigur, am mai aruncat un ochi pe net, în principal voiam să vedem în ce fază e bebe, iar acolo mai găseam informații despre ce-i normal să se întâmple cu corpul mamei (și cam ce griji își fac în general părinții în perioada respectivă – paragrafe peste care de obicei săream). Toate schimbările s-au întâmplat în momentul în care era normal să se întâmple, și mi-am dat seama că lista de mici disconforturi pe care e normal să le aibă o femeie însărcinată este foarte scurtă în cazul meu. M-am simțit și mă simt încă foarte bine, fizic.

Da, balonări, din când în când. Și pârțuri cum nu-mi închipuiam că pot să le fac. Și râgâieli. (nu-i de mirare că nivelul de intimitate dintre parteneri crește enorm în perioada sarcinii!). Aciditate pe esofag de fiecare dată când mănânc prea mulți carbohidrați. Îmi curge des nasul și uneori am gâtul ușor inflamat.

Beau foarte multă apă și fac foarte des pișu.

Cașcaval – mult cașcaval; iaurt — mult iaurt, lămâi & alte citrice, bicarbonat, avocado, broccoli, spanac, ouă, carne, slănină, murături, verdețuri de orice fel. Linte, năut, fasole. Ceapă și usturoi. Fulgi și tărâțe de ovăz cu semințe (floarea soarelui, dovleac, susan, cânepă, in) și nuci (caju sau migdale) înmuiate de cu seară în apă, pentru dimineață. Cam astea mi-au fost poftele, asta mi-e dieta. Sigur, și pâine cu unt, cartofi, orez, mămăligă, ca orice român – însă cantitățile sunt neglijabile; mai un biscuite, o napolitană, o ciocolată, o prăjitură. Nu mi-am refuzat nimic, însă cele din urmă le plătesc cu prețul acidității de care vă povesteam. Cred că n-am avut niciodată o poftă de mâncare mai zdravănă ca luna trecută: luna a cincea e cea în care copilul își dublează greutatea: de la 500 g la 1 kg într-o singură lună.

biscuiti

Vitamine prenatale n-am luat și nu voi lua. N-am luat nici un soi de vitamine niciodată, de ce aș începe acum? Sunt convinsă că dacă mănânci ce-ți cere corpul nu-i nevoie de suplimente. Ah, să nu mai vorbim că nu mi-e poftă de dulce mai deloc (ceea ce zice-se că-i bine), când mănânc dulce e mai mult din obișnuință sau din rațiuni sociale. Sau din motive de sa-va-ri-nă foar-te în-si-ro-pa-tă la cofetărie.

Lui Bebe pare să-i priască. Când a împlinit aproape șase luni am fost la primul eco. Totul în regulă, greutate și mărime normală. Așa cum bănuiam, căci burtica tot crește, iar dansul și loviturile îi sunt din ce în ce mai puternice.

Exercițile pe care le fac sunt total dezorganizate. N-am avut niciodată un ritual, se pare că nici acum nu-l găsesc. Mi-e suficient să fac ce simt, când simt. M-aș plimba mult mai mult dacă ar fi vremea mai bună. Când ajung pe la Timișoara străbat orașul la picior cu o plăcere de neimaginat. Exercițiile Kaegel – când îmi aduc aminte. De la Andreea am primit o minge de gimnastică, din acelea mari. E minunată. Dansul se simte așa de bine, respirațiile adânci, din burtă, n-au cum să strice nimănui și ajută la relaxare. E o rutină de yoga pe care o practic din când în când, și elemente din ea le mai fac când corpul vrea să se miște sau să se-ntindă într-un anume fel. Totul vine de la sine, fac mișcări care-mi fac plăcere. Surprinzător sau nu, toate mișcările pe care le fac sunt mișcări recomandate în sarcină. Surprinzători sau nu, majoritatea sunt mișcări cu conotații sexuale.

Bun, asta-i povestea cu fizicul.

Acum câte ceva despre psihic – aici devine sensibilă povestea.

În primă fază m-am trezit că nu-mi mai prea funcționează creierul. M-am simțit prostuță de-a binelea în foarte multe cazuri, iar exprimarea prin cuvinte – care ține de rațional – a început să lase foarte mult de dorit. Memoria îmi joacă feste și mi-am pierdut orice interes pentru discuții intelectualo-filosofice. Baby Brain îi spune, și probabil e un proces foarte natural: pentru a putea auzi tare și clar vocea lăuntrică numită intuiție, exprimată și prin nevoile corpului, este necesar să lași rațiunea de-oparte. Știm cu toții cum poate să măcăne mintea despre una, despre alta, fără să ne dea pace. M-am bucurat tare de fenomenul ăsta care a marcat primele 5 luni și jumătate. Cum tot ce simt este nou și n-am cu ce compara experiențele trăite, îmi e de folos busola pe care mi-o oferă instinctul. Îmi spune dacă sunt pe drumul cel bun sau nu, și pe unde s-o iau.

Ei, dar uneori pare că mă rătăcesc. Cum a fost pe la jumătatea sarcinii, când mintea mi-a programat prima ecografie, primul control medical, prima interacțiune cu sistemul. Nu s-a legat, nu s-a întâmplat. M-am simțit pierdută. S-a petrecut o schimbare în creierul meu. Atunci când ai nevoie să-ți spună altcineva că ești bine-sănătoasă e ca și în mometele alea când uiți că ești frumoasă și ai nevoie de confirmarea altcuiva. Momente și momente. Sigur că odată ce-am renunțat la a-mi face griji și a mă agăța de acea ecografie de la mijlocul sarcinii, toate au curs exact cum era nevoie. Doar că nu când credeam eu că va fi potrivit, ci când a fost potrivit cu adevărat. Unul din momentele care mi-au adus aminte să las naibii controlul…

Cum ziceam, memoria mi-e scurtă și am uitat din nou. M-am găsit din nou prinsă într-un labirint întunecat și apăsător, parțial din cauza vremii care nu vrea să se-nsorească, parțial din cauza valurilor de hormoni dar și a unor răni vechi care par să iasă la iveală. O săptămână de depresie care mi-a făcut cu atât mai rău, cu cât mă gândeam că-mi fac rău mie și copilului fiind în starea aia. Și, din nou, momentul în care am ieșit la lumină a fost cel în care am renunțat să mă agăț de ceva ce evindet nu-mi ajută la nimic acum. Dublat de o scurtă ieșire a soarelui și de vreo două zile singură. Singură, cu bebe mișcând în mine.
enjoy_void
Am senzația că despre experiențele astea gri nu prea se vorbește în contextul sarcinii. Al doilea trimestru este mereu înfățișat ca cea mai frumoasă perioadă. Se pare, însă, că 10% din femei suferă de depresie în timpul sarcinii – îmi dau seama că am scăpat, totuși, ușor. Simt totuși nevoia să scriu despre asta: poate mai sunteți și alte viitoare mame care nu vă simțiți așa roz cum se așteaptă apropiații să vă simțiți. Societatea e crudă când vine vorba de a expune vulnerabilități, iar depresia e un subiect despre care majoritatea preferă să nu vorbească. (mama mea m-a sunat să-mi spună că nu am voie să mă simt rău. – Cum gestionez vina care se adaugă stării deja neplăcute?) Ne ascundem în spatele citatelor pseudo-spirituale pe facebook; poate fi greu de găsit un context în care să exprimăm ceva ce oricum este foarte greu de exprimat. Sper că am trecut în sfârșit peste blocajul de comunicare pe care l-am avut și că începe un al treilea trimestru în care să pot vorbi mai ușor despre ce doare, fie că-i fizic sau psihic. Să folosesc cuvintele potrivite pentru a cere ajutor, când și dacă va fi nevoie. Posibil să fie.

Cam atât pentru acum. Mai sunt vreo trei luni și ne vedem puiul. Un pui de om care se naște într-o lume în schimbare, înconjurat de oameni care s-au decis să nu ignore rănile adânc îngropate. Presupun că, orice ar aduce lumea asta, oamenii sinceri cu ei înșiși o vor face mai frumoasă decât e deja.

Iar eu o s-o iau ca și până acum, pas cu pas, zi după zi. În ritmul sufletului nou care crește în mine.

P.S. : sunt atâtea episoade de care-mi aduc aminte și nu le-am menționat… las câteva ancore: botanicula & pizza; mișcările vizibile prin burtă; plimbare în pădure, fără potecă.

P.P.S.: desenele provin din carnetele mele de călătorii de toate felurile.

Festina lente

9eee0da51f9e8a8b7bb8c1ec38d70bb2

Despre scărpinat

sosete Am stat și m-am gândit cum stă treaba cu o mâncărime.

Sunt doua posibilități. 1. Te scarpini- îți place – îți trece. Dacă rana nu-i prea rea, n-are cum să strice un pic de scărpinat. 2. Te scarpini – îți place – continui –  rana se agravează.

In cazul 1. e clar. Și simplu. Win-win situation. Valabil în majoritatea cazurilor. Mâncărimea trece și scărpinatul a fost plăcut.

Cazul 2. e mai complicat. Pentru că dacă-ți place senzația pe care ți-o dă scărpinatul și deși știi că e posibil să te rănești, continui, inseamnă fie că a) scărpinatul iți place suficient de mult cât să îți asumi riscul să se agraveze rana, fie b)  pur și simplu nu-ți prea vine să controlezi situația.

Dat fiind că nu se știe de la început care din cele două situații se vor îndeplini, n-ai de ce să nu te scarpini.

Cazul 1 e clar, l-am explicat.
Cazul 2a) – e riscul pe care ți-l asumi și poate duce la cazull 1 iar 2b)posibil să ducă la la 2a) dar e posibi și să aducă consecințe neprevăzute. Poate duce la o rană nașpa pe care nu ți-o dorești sau poate o eliberare de energie de care chiar aveai nevoie, că tocmai amorțiseși.

Sigur, pentru că întotdeauna există mai mult de două variante pentru orice problemă adaug și situația 3: Nu prea ai  chef să te scarpini chiar atunci așa că n-o faci.  Missing out some fun, poate, dar poate că e mai distractiv ceea ce tocmai făceai –  fie că citești o carte care te-a prins, vorbești cu o prietenă sau că pictezi un scaun; Poate că îți ia gândul de la mâncărime și mâncărimea poate trece de la sine.

Dacă se întâmplă totuși să-ți faci o rană – e și asta posibil: rănile se vindecă.

The land we live on

Am petrecut vreo două ore în grădină, așezată pe salteaua de yoga primită de la Manu. Aveam un strat de plivit, cel cu morcovi și ceapă. Crescuseră niște plăntuțe mici care acopereau totul, așa cum este firesc. Dacă morcovii ar fi fost mai mari le-aș fi lăsat, căci nu fac altceva decât să păstreze umiditatea solului și să nu lase alte plante mai agresive să intre în strat.

A fost un fel de meditație.

Simțeam că joc rolul un mic zeu, unul un pic injust căci ne țineam partea, alegând cine are voie să trăiască și cine nu. Mai pățesc asta uneori. (Nu e înfumurare, nicidecum. E un pic de vină. Simt că noi, oamenii,  suntem atât  frumoși,  creativi și capabili de atâta empatie când suntem în postura de oameni – nimic altceva decât ființe ale Pământului, dar de fiecare dată când jucăm rolul de zeu suntem execrabili și destructivi)

Am privit cu atenție totul din jurul meu, de aproape, îndelung. Mii de plăntuțe care încearcă să crească. Nu toate vor trăi, fie că intervin eu sau nu, dar impulsul de a fi este atât de prezent. Insecte, râme, miriapode. Prin plantele moarte care acum acoperă pământul și se descompun – Ciuperci, atât de mici încât de-abia le-am vedea stând în picioare. Altele, în alt strat, mult mai mari. Morcovii sădiți de mine răsăriți pe alocuri, Cepii îi merge bine, la fel și Bobului care înflorește, probabil e protejat de mărețul Leuștean. Pe toate le ferește de uscăciune stratul de frunze din pădure iar în alte locuri paiele. Mazărea a înflorit, se agață de Usturoi, mare și el. Umbrită de aceeași Mazăre, a răsărit Sfecla Roșie, cu frunzele verde crud străbătute de vene roșii. Am smuls din greșeală un fir de Mazăre, încercând să scot o plantă al cărei nume nu-l cunosc. Avea, pe firișoarele rădăcinii, grupuri de bacterii fixatoare de azot.  Am simțit tristețe, mi-am cerut scuze și am așezat-o lângă celelalte.  Va hrăni pe altcineva. Spontan au răsărit Crăițe și Roșii, sunt mai mari decât unde le-am semănat eu, în alte straturi. Știu ele mai bine decât mine când să vină pe lume.

Tot ce-mi suna în minte în timp ce eram acolo era:

„The land we live on is kind to us”
Pământul pe care trăim e bun cu noi.

Are grijă de noi, poate mai mult decât avem noi de el. Nu doar de noi, ci de toate viețuitoarele care trăiesc cu noi, în egală măsură. Ne hrănește, desigur. Dar mai mult decât atât, ne învață despre colaborare și competiție, prezente amândouă în aceeași măsură. Despre viață și moarte, despre frumusețea care e în ochii privitorului, despre cum deși pare că nimic n-ar putea să fie altfel decât vedem și știm, totul poate fi diferit, și e diferit în fiecare clipă.

Livada, în spate, cântă cu ajutorul Vântului. Sau invers. Sunt și Păsările, Insectele, Pisica, Muzica de la calculator și de la un radio din depărtare și noi, Oamenii, vorbind uneori. E o melodie negândită, necompusă de nimeni și totuși atât de armonioasă.

Nu vă arăt nici o poză acum. O imagine n-ar face decât să cuprindă o fracțiune infimă din tot ce este. Sunt sigură că vă puteți închipui totul dacă închideți ochii. Nu de alta, dar e ceva atât de familiar tuturor, simțim toate astea de când suntem oameni. Le înțelegem dar ne surprind mereu, căci e curgere neîncetată.