Archive for the ‘Răbufniri’ Category

Despre scărpinat

sosete Am stat și m-am gândit cum stă treaba cu o mâncărime.

Sunt doua posibilități. 1. Te scarpini- îți place – îți trece. Dacă rana nu-i prea rea, n-are cum să strice un pic de scărpinat. 2. Te scarpini – îți place – continui –  rana se agravează.

In cazul 1. e clar. Și simplu. Win-win situation. Valabil în majoritatea cazurilor. Mâncărimea trece și scărpinatul a fost plăcut.

Cazul 2. e mai complicat. Pentru că dacă-ți place senzația pe care ți-o dă scărpinatul și deși știi că e posibil să te rănești, continui, inseamnă fie că a) scărpinatul iți place suficient de mult cât să îți asumi riscul să se agraveze rana, fie b)  pur și simplu nu-ți prea vine să controlezi situația.

Dat fiind că nu se știe de la început care din cele două situații se vor îndeplini, n-ai de ce să nu te scarpini.

Cazul 1 e clar, l-am explicat.
Cazul 2a) – e riscul pe care ți-l asumi și poate duce la cazull 1 iar 2b)posibil să ducă la la 2a) dar e posibi și să aducă consecințe neprevăzute. Poate duce la o rană nașpa pe care nu ți-o dorești sau poate o eliberare de energie de care chiar aveai nevoie, că tocmai amorțiseși.

Sigur, pentru că întotdeauna există mai mult de două variante pentru orice problemă adaug și situația 3: Nu prea ai  chef să te scarpini chiar atunci așa că n-o faci.  Missing out some fun, poate, dar poate că e mai distractiv ceea ce tocmai făceai –  fie că citești o carte care te-a prins, vorbești cu o prietenă sau că pictezi un scaun; Poate că îți ia gândul de la mâncărime și mâncărimea poate trece de la sine.

Dacă se întâmplă totuși să-ți faci o rană – e și asta posibil: rănile se vindecă.

Anunțuri

Ape

Suntem ape, unele mai curgătoare decât altele. Unele au cursul lor, însingurat, și doar arareori se mai varsă alta în ea, îmbogățind-o. Altele se întretaie mereu. Unele sunt lacuri, altele râuri cu cascade. Bălți placide sau pâraie energice, mlaștini întunecoase sau izvoare limpezi. Ne întretăiem vadurile, ne vărsăm unii în alții, continuăm uneori împreună iar alteori, dacă terenul e de așa natură, de bifurcăm. Niciunul din noi nu mai are aceeași compoziție pe care o avea inițial. Uneori curgem împreună în ceva ca un baraj mare. Pare că ne-am liniștit, deși sute, mii de alte ape se varsă în noi. Creștem, inundăm din ce în ce mai mult în jurul nostru și avem senzața că suntem stabili… dar ne lipsește ceva. Ne lipsește vuietul, aerul, viața. Ne concentrăm doar pe masa noastră imensă, care ne-apasă și nu mai avem loc de noi înșine. Suntem apă, și recipientele ne sărăcesc, oricât ar fi ele de mari. Așadar ne-am dori să ne îndrăgostim uneori de izvoarele care intră în noi, sau de cele care reușesc doar să ne atingă, dar nu ne permitem, căci prezența lor n-ar face decât să ne îngreuneze și mai mult, așa că reprimăm orice dorință. Căutăm fisuri, le săpăm, ca să eliberăm din presiune, dar dacă nu găsim o altă apă în care să ne vărsăm când ieșim riscăm să ne evaporăm, pentru că începem să ne pierdem exercițiul curgerii. Ajungem, într-un sfârșit să ne umplem marele vas și să dăm pe lângă. Constant, cu vuietul care ne lipsea, cu aerul și energia de care ne-am privat. Dar fără să ajutăm pe nimeni în cursul ăsta, nici măcar pe noi. O parte din noi – mereu alta – rămâne după baraj iar cealaltă – mereu alta- crează drama revărsării, cea atât de fără sens dar atât de necesară. Am putea să evităm, oare, revărsarea? Nu. Am putea să-i dăm un sens? Nu și dacă barajul, greu, rămâne același. Să-l înlocuim cu un lac, poate, sau să ne transformăm într-un râu cu o albie mai largă. Să săpăm în toate fisurile până dărâmâm zidul. Probabil că rămânem, totuși, împreună, într-o curgere mai firească; una în care să nu oftăm când un izvor, sau ploaia, ni se alătură căci știm că nu ne îngreunează situația cu nimic.

O curgere din care să putem să ramificăm părți ale noastre, să găsim albii noi prin care să trecem. Râul nostru cel mare ar rămâne râu, albia cea mare ar rămâne albie. Am aprecia malurile, vadul, nisipul și pietrele din noi, peștii și plantele, vârtejurile, valurile, soarele și cerul care se reflectă în noi. Părți ale noastre ar găsi locuri noi și s-ar împrieteni cu noi izvoare. Poate s-ar întoarce, poate că nu, dar curgerea noastră ar rămâne aceeași.

Acesta nu este un apel umanitar

Am primit o rugăminte să scriu despre o cauză. Pentru că persoana care m-a rugat e de treabă, am zis: hai să văd ce și cum.

Acum câteva zile, în satul Glodeanu din județul Buzău, la 80 de km de București, casa unui băiat de 13 ani și a bunicii sale de 67 de ani a ars într-un incendiu, n-au mai rămas decât pereții. Din articolul ăsta înțeleg că apa cu care pompierii trebuiau să stingă incendiul a înghețat pe furtun din cauza gerului.  Între timp (cred, căci în pozele în timpul incendiului nu văd troiene de zăpadă) au venit nămeții și tot satul e înzăpezit. Bătrâna și copilul au dormit la ceva rudă și acum stau la altă rudă, în alt sat, care le dă voie să stea acolo doar până trece frigul.

Preotul satului e foarte grijuliu: s-a gândit să ceară public ajutorul românilor. Redau aici un mail pe care l-a scris preotul către autoarea articolului de aici:

„Am reușit să ajung la copil, cu greu, am rămas împotmolit dar Dumnezeu a făcut să treacă pe acolo un grup de tineri care m-au ajutat să ies din nămeți! Iulian are 13 ani. Este în clasa a VII-a. Bunica lui, tanti Georgeta are 67 de ani, dar arată de 75!

Bătrânica mi-a spus că e voia Lui Dumnezeu să-i ardă casa și știe El Bunul de ce o biciuiește așa! Și-a mai adus aminte că a citit cândva că Dumnezeu îi biciuiește pe cei pe care îi iubește și astfel are încredere mare că nu vor rămâne pe drumuri! I-am întrebat ce ar avea nevoie și nu au știut ce să-mi spună, mi-au răspuns că au doar ce văd, pe ei.

Cel mai urgent au nevoie de haine groase, geci și încălțăminte! Iulian poartă măsura 40 la picior, iar bunica lui, 39. Apoi au nevoie de materiale de construcții, aragaz, butelie, televizor, mobilier, de tot ceea ce este strict necesar într-o casă!

Iulian are nevoie de toate manualele pentru clasa a VII-a. Rechizitele și ghiozdanul le am pentru el. Am vorbit și cu mama lui Iulian la telefon și încă nu vrea să creadă că nu a rămas nimic din casă! Din păcate nu poate ajunge acasă din cauza drumurilor blocate.”

Iar eu am niște întrebări, atât pentru preot și restul sătenilor, cât și pentru cine mai scrie despre povestea lor:

Dacă preotul Tudor Marian este atât de bun, de ce nu-i găzduiește chiar la el acasă? Sunt convinsă că are cel puțin o cameră liberă. Dar niște haine în plus pentru Iulian? Iar doamna preoteasă nu are câteva pulovere în plus pentru bunica lui Iulian? Școala la care va trebui să meargă Iulian nu poate să-i ofere niște manuale, știindu-i situația specială? Mai ales că, din câte știu eu, școala este obligatorie și gratuită.

„Au nevoie de materiale de construcții, aragaz, butelie…. televizor, mobilier, de tot ceea ce este strict necesar într-o casă!”

Televizor?! Dacă oamenii n-ar mai petrece timp la televizor ci cu oamenii din jurul lor, din comunitatea în care trăiesc, anunțurile astea umanitare n-ar mai exista! Oamenii s-ar ajuta între ei, așa cum o făceau de mii de ani. Dacă incendiul ăsta avea loc acum 100 de ani în același sat, probabil că sătenii puneau mână de la mână și îi ajutau pe cei doi cu tot ce aveau nevoie: mâncare, încălțălțăminte, un acoperiș de-asupra capului și cum s-ar face primăvară s-ar fi apucat să repare casa, sau să facă una nouă. Nimeni nu-și angaja firme de construcții pe vremuri, nici nu cumpărau materiale. Acum 100 de ani comunitatea încă era una puternică în satul românesc. Poate chiar și mai recent. Mi se pare extrem de greu de crezut că în tot satul Glodeanu nu-s copii care să aibă o pereche de încălțăminte în plus, că nimeni nu-i poate găzdui decât ‘până se încălzește’ – serios, acum, domnule preot, chiar n-aveți o cameră liberă? Eh, presupun că dacă faceți un ‘bine’ despre care nu se află în toată țara, cu surle și trămbițe, pe bloguri și la televizor,  nu vă este suficient de gâdilat orgoliul…

De fapt, citind tot mai mult despre asta se stârnesc tot mai multe întrebări indignate în mintea mea: se pare că părintele respectiv strânge bani pentru alimente pentru tot satul, nu doar pentru Iulian și bunica sa. Păi… nimeni din sat nu și-a pus provizii pentru iarnă? E prima iarnă pe care o trăiesc? Dar lemne de foc? Până și noi, care suntem proaspăt mutați la sat, avem provizia de lemne, cei care locuiesc de-o viață la țară știu de câte lemne au nevoie pentru a trece o iarnă. Mai ales dacă locuiesc în Bărăgan.

Văd pe blogul copiiidinglodeanu.blogspot.com peste tot texte cum că „bordeiul i-a luat foc”, „bătrâna are 67 de ani dar arată de 75”. Bordeiul este acesta – și sincer, îmi pare rău pentru că le-a luat locuința foc, dar acela nu este un bordei, e o casă în toată regula, iar bătrâna de 67 de ani (despre care s-a zis altundeva că ar avea”aproape 80″) arată de 67, nu de 75 sau de 80:

Nu, dragi orășeni creduli, oamenii de la țară nu se machiază și nu-și fac operații estetice ca să arate mai tineri. Așa arată o doamnă de 65 de ani și arată foarte bine. Bunica mea are peste 80 de ani și ține o gospodărie la țară, singură;  sigur aveți și voi bunici de-ăștia și știți că la 65 de ani ești încă om în putere.

Nu spun  toate asta pentru că nu-mi pare rău pentru oamenii de-acolo, deși poate părea așa. Dar doamna care a făcut blogul cu copii din Glodeanu și care a scris diversele articole este jurnalistă, și folosește limbajul plin de tragism al jurnaliștilor mainstream. Lucrul ăsta mă îngrețoșează.

Un articol pe care l-am citit ieri și cred că se potrivește tare bine în context: De ce a fost mai bine în iarna lui 54.

Așadar, dragii mei cititori:

Dacă vreți să-i ajutați pe Iulian și pe bunica sa cu bani, haine sau mâncare, găsiți aici  toate datele de care aveți nevoie. Preotul vă va mulțumi și vă va binecuvânta. Cu siguranță că ajutorul vostru va fi foarte binevenit acum, dar pregătiți-vă ca la anul, la următoarea ninsoare serioasă să le trimiteți din nou bani, alimente și îmbrăcăminte, pentru că oamenii asta vor înțelege: e ok să nu-ți pui provizii, e ok să nu-ți ajuți vecinul, că oricum ne vor da la televizor și ne trimit ajutoare de la oraș.

Dacă vreți să vă asigurați că nu veți fi vreodată în locul lor, lăsați naibii televizorul, închideți și calculatorul și mergeți să vă întrebați vecinul ce mai face. Invitați-l la masă, creați o legătură. Ajutați-l dacă are nevoie, dacă nu, faceți-i un cadou, iar el să facă același lucru pentru vecinul său.  Creați o rețea de oameni în jurul vostru. Dacă se va întâmpla vreodată să dați de bucluc, o rețea de oameni cu care sunteți în relații bune va putea să vă ajute și sunt sigură că o va face. Asta-i o investiție pentru viitor, pentru că dacă rămâneți înzăpeziți, vă cade curentul și frigiderul se golește, puteți avea în bancă toți banii din lume, că nu puteți ajunge la magazin, și probabil și ăla e gol. Dar vecinii sunt la câțiva pași distanță.

Reportaj ProTV- comentariu

Acum vreo două săptămâni am fost contactați de o echipă de reporteri ProTV din Timișoara, foarte simpatici, de altfel. Aflaseră de site-ul dincolodebani.ro și voiau să facă un reportaj despre asta. Documentându-se, au aflat și că ne-am mutat la țară și-au zis : hopa, putem face un reportaj mai mare. Și-au venit la noi la Stanciova, au filmat, ne-au luat interviu, noi le-am povestit cum am ajuns aici, ce facem și de ce. I-au luat interviu chiar  și vecinului nostru, Marian. Apoi ne-au spus că în una din zilele următoare se va difuza reportajul, la știri, pe ProTV.

Curioși am fost, să vedem ce iese din ce-am zis și ce-au filmat. Am spus și unor prieteni, mai ales celor de aici, din Stanciova, care au avut la rândul lor, acum câtva timp, interviuri și reportaje făcute despre ei. Ne-am uitat într-o seară împreună la știri și-am așteptat. Crime, violență, Berlusconi și Brad Pitt. Unde să ne încadrăm noi la știrile ProTV? N-am apărut. Mai bine.

Azi am primit un telefon de la Eniko și mi-a spus că au dat, în sfârșit reportajul. Mi-a trimis și linkul. Citind titlul am izbucnit în râs! „Din fericire”, i-am zis lui Gab, „avem bloguri și putem să postăm comentariul nostru”. Zis și făcut.

Așadar:

Dând click pe imagine veți ajunge pe pagina ProTv unde e găzduit reportajul.

„Au renunțat la tot ce aveau și s-au retras la țară. Decizia unor tineri care vor să trăiască liber”

Ei… ar fi fost foarte greu să renunțăm la tot ce aveam. Cum ar fi posibil să renunțăm la familie, la prieteni, la tot ce știm, ce credem, ce simțim? Ca să nu mai vorbim de toate obiectele posesiune-personală pe care chiar le-am luat cu noi?

Ne-am retras din oraș, ce-i drept, dar am intrat într-un alt mediu, o altă comunitate, păstrând multe din vechile legături. Nu trăim izolați, chiar dacă nu mai vedem sute de oameni zilnic. Pe oamenii pe care-i vedem îi salutăm și schimbăm și-o vorbă cu ei. Retrași suntem mai degrabă la oraș, când în mijlocul mulțimii nu cunoști pe nimeni. În plus, avem prieteni care mai vin pe-aici, și-am cunoscut lume nouă, mult mai apropiată de cum suntem noi. Aș zice că la capitolul ‘viață socială’ stăm mai bine. Nu cantitativ, ci calitativ.

Apoi  textul reportajului. Evident că n-au reprodus tot ce le-am povestit. N-ar fi avut când, dar au omis lucruri importante. Nu insist.

Banii nu inseamna totul in viata. Iata filozofia unor tineri din Timisoara, care s-au retras departe de zgomotul orasului. (despre faza cu retrasul am zis mai sus)Acum un an (9 luni), ei s-au mutat intr-un sat uitat de lume (de fapt e un sat destul de cunoscut. Și înainte să venim noi aici au avut loc o grămadă de evenimente organizate de membrii Asociației Ecotopia. A mai fost menționat și în media de câteva ori) si traiesc doar cu ce le ofera pamantul. (evident, toți pământenii trăim doar cu ce ne oferă pământul, dar noi suntem departe de a trăi doar cu ce ne oferă pământul nostru, sau al Stanciovei.)

Ei administreaza si un site, prin intermediul caruia utilizatorii pot dona altor persoane tot ce le prisoseste. (nu doar ce le prisosește. Ăsta ar fi Freecycle, un grup care funcționează foarte bine. Pe site-ul administrat de noi se oferă și servicii, lucru foarte important.)

Cei doi nu obtin nici un profit din aceasta afacere, dar incet-incet, in jurul lor (site-ului) s-a format o comunitate.

Ei sunt Irina si Gabriel, doi tineri de 27 si 28 de ani, din Timisoara (și Lugoj), care vor sa-si traiasca altfel viata.

Pana nu demult locuiau la oras si lucrau zi lumina (nu chiar). Castigau suficient, el ca programator la o firma multinationala (???) iar ea ca designer grafic, insa si-au dat seama ca locul lor nu este acolo.

Asa ca si-au dat demisia si s-au retras  (putem spune ‘mutat’ de-acum încolo?) intr-un sat linistit. Si-au cumparat o casa si au inceput sa traiasca…”dincolo de bani”, doar din ce le ofera gradina si livada din spatele casei. (cum ziceam… nici vorbă. Nici nu ne-am dori să fim o gospodărie auto-sustenabilă. Mai degrabă să fim sustenabili în cadrul comunității în care trăim.)

N-au venit singuri. (am venit singuri. Sau mă rog… ne-a adus frate-miu, cu mașina) L-au adus in acest peisaj de poveste si pe catelul Simi. (Simi a apărut mult mai târziu în peisaj)

Si-au decorat singuri casa si i-au poftit in vizita pe toti  (nu toți, totuși…) cei obositi de aglomeratia orasului.

Fara nici un profit, au pus pe picioare si un site, prin intermediul caruia oricine poate oferi diverse bunuri sau servicii gratuit, de la electrocasnice pana la imbracaminte, alimente sau mobila, ba chiar si servicii de consultanta juridica sau…menaj.

Cu timpul, in jurul site-ului s-a creat o comunitate de cateva sute de ultizatori. (vedeți că se poate? (-:  )

Si pentru ca partea materiala a vietii a trecut demult in planul secund, (nu trăim cu aer, nici prin fotosinteză. Nu levităm, încă trăim într-o lume foarte materială și sperăm să rămânem așa pentru multă vreme) Irina si Gabriel fac autostopul o data pe saptamana pana la Timisoara (și Lugoj), pentru a-si vizita parintii (, prietenii și pentru a face cumpărături)

Bineinteles, insotiti de cainele lor maidanez.”

Replica lui Gab o vedeți aici.

E drept că se putea mai rău. Reportajul chiar e unul pozitiv, și înafară de faptul că datele nu-s chiar precise și de existența unor hiperbole inutile, n-avem de ce să ne supărăm :)

Sunt chiar plăcut surprinsă de ce drăguț ne arată casa în imagini :)

 

P.S.: Hilare sunt schimburile de replici în comenariile reportajului, le puteți vedea în josul paginii cu știrea.

Parcul poporului, politistii si alte aberatii

Daca nu acum, atunci cine?
Daca nu aici, atunci cand?

Acum doua zile:

Trecand prin parcul Poporului din Timisoara (parc cu traditie, in care am invatat sa merg in echilibru pe caramizile de pe marginea aleii- varsta-2-3 ani), vad inca odata cateva masini parcate in fata fostului cinema „Parc”, acum clubul de noaptesi fitze ‘Le cinema”. Adica la intrarea in parc. vreo doua pe ciment (in parc), alta pe iarba -tot in parc.

Vis-a-vis, in statia de tramvai, politistii comunitari sunt alaturi de controlorii RATT, dau amenzi pentru bugetul municipal. Rahat.

Merg spre ei:

Domule politist, cred ca vedeti ca vis-a-vis, in parc, sunt parcate masini. Chiar si pe iarba.

Domnul politist 1:
– in care parc? unde?

Eu (enervandu-ma deja, un pic):
-Acolo, peste linile de tramvai!!! -masinile parcate in parc se vedeau cu ochiul liber.

Domnul politist 2:
-Si de unde stim noi, domnisoara, ca e parcata masina pe iarba?

-pai dati un pic zapada la o parte, cu piciorul! (eu, peste masura de exasperata, deja)

-Si daca se face contestatie, cum dovedim?

-?@!?!?FUT>?!??!?!??!?!??!?!??!?!??!?!??!??!
–––––––––––––––––––––––––––––––––

cu cateva minute sau ore inainte:

o lucratoare a primariei scutura cu zor zapada de pe crengile unor conifere din acelasi parc, ameliorand cu mult peisajul.

Din întâmplare

Sunt un lung șir de întâmplări.
Pentru faptul că eu sunt eu am un merit mult prea mic.

Părinții mei sunt două șiruri lungi de întâmplări.
Întâmplarea a făcut că am fost concepută într-un moment care m-a făcut să fiu eu – embrionul.
Întâmplarea a făcut să mă nasc în noiembrie ’84 la Timișoara, și nu în noiembrie ’43, în Berlin sau undeva prin Bangladesh sau oriunde altundeva.

Din întâmplare am doi frați mai mari și n-am fost singură, din întâmplare ai mei sunt profesori și nu muncitori în uzină sau ambasadori sau taximetriști, din întâmplare am ajuns la școala la care-am ajuns, cu profesorii pe care i-am avut, și ei – lungi șiruri de întâmplări. Din întâmplare am recunoscut prima dată fericirea într-o după-amiază de toamnă, când mă-ntorceam spre casa care din întâmplare nu-i departe de Parcul Copiilor, unde se juca soarele prin frunzele galbene fix când am trecut eu pe-acolo.

Din întâmplare am văzut vulnerabilitatea umană mult prea de-aproape, și tot din întâmplare am văzut cum viața tinde cu putere spre viață.

Din întâmplare am prins, în liceu, curaj, fără să am vreun merit; din întâmplare curajul mi-a rămas ca să iau niște decizii pe care dacă unele din întâmplările dinainte nu s-ar fi întâmplat nu le-aș fi luat. Din întâmplare am prietenii pe care îi am, lucrurile pe care le am, viața pe care o am– pentru care sunt recunoscătoare lungului șir de întâmplări.

Mi-e meritul prea mic pentru a ști eu mai bine, pentru a spune altora cum să trăiască, pentru a judeca, cu aroganță, lungul șir de întâmplări care-nsumează viața ta sau a lui sau a ei, întâmplări pentru care fiecare în parte este, poate, recunoscător.

Promit că o să-ncerc să învăț din asta.

Puls/


Simt intens fiecare răsuflare: inspir-expir, inspir-expir. Fiecare sus și jos – mă bucur de ele. De fiecare mângâiere sau lipsă a mângâierii, de vânt sau lipsa vântului. Pedalez prin ploaie fără să mă opun și să încep să râd. Simt stropii prin geacă, prin fustă și prin ciorapi, pe față, pe mâini și prin teniși. N-are sens să mă opun, eu sunt acolo odată cu ploaia. Inspir și expir, vegetația pulsează de viață la fel ca mine și tine. Iarba aia lată de-un verde crud, înaltă de-un cot în care-mi vine să-mi bag capul. Era mai mică acum două zile; mâine nu va mai fi așa crudă. Universul inspiră și se umple de sine.
Îmi place și ploaia și soarele, și verdele și roșul, și pe jos și cu bicicleta. Să tac și să vorbesc. Să fiu prezentă sau cu mintea aiurea. Să sar și să dorm. Îmi place și să râd și să plâng, când îmi vine. Îmi doresc ceea ce am azi, mâine o să-mi doresc ce am mâine și mă las purtată de val, ăla care-o ia cu viteză în sus și-apoi în jos, și iar în sus… nu rămâne nicicând încremenit.

Unde sunt acum? Undeva pe la mijloc, sunt liniștită și aproape stabilă. Sau într-un moment în care nu percep mișcarea. Aștept s-o iau iar într-o direcție și să văd, de pe bloc, cum apune soarele.