Posts Tagged ‘grădină’

The land we live on

Am petrecut vreo două ore în grădină, așezată pe salteaua de yoga primită de la Manu. Aveam un strat de plivit, cel cu morcovi și ceapă. Crescuseră niște plăntuțe mici care acopereau totul, așa cum este firesc. Dacă morcovii ar fi fost mai mari le-aș fi lăsat, căci nu fac altceva decât să păstreze umiditatea solului și să nu lase alte plante mai agresive să intre în strat.

A fost un fel de meditație.

Simțeam că joc rolul un mic zeu, unul un pic injust căci ne țineam partea, alegând cine are voie să trăiască și cine nu. Mai pățesc asta uneori. (Nu e înfumurare, nicidecum. E un pic de vină. Simt că noi, oamenii,  suntem atât  frumoși,  creativi și capabili de atâta empatie când suntem în postura de oameni – nimic altceva decât ființe ale Pământului, dar de fiecare dată când jucăm rolul de zeu suntem execrabili și destructivi)

Am privit cu atenție totul din jurul meu, de aproape, îndelung. Mii de plăntuțe care încearcă să crească. Nu toate vor trăi, fie că intervin eu sau nu, dar impulsul de a fi este atât de prezent. Insecte, râme, miriapode. Prin plantele moarte care acum acoperă pământul și se descompun – Ciuperci, atât de mici încât de-abia le-am vedea stând în picioare. Altele, în alt strat, mult mai mari. Morcovii sădiți de mine răsăriți pe alocuri, Cepii îi merge bine, la fel și Bobului care înflorește, probabil e protejat de mărețul Leuștean. Pe toate le ferește de uscăciune stratul de frunze din pădure iar în alte locuri paiele. Mazărea a înflorit, se agață de Usturoi, mare și el. Umbrită de aceeași Mazăre, a răsărit Sfecla Roșie, cu frunzele verde crud străbătute de vene roșii. Am smuls din greșeală un fir de Mazăre, încercând să scot o plantă al cărei nume nu-l cunosc. Avea, pe firișoarele rădăcinii, grupuri de bacterii fixatoare de azot.  Am simțit tristețe, mi-am cerut scuze și am așezat-o lângă celelalte.  Va hrăni pe altcineva. Spontan au răsărit Crăițe și Roșii, sunt mai mari decât unde le-am semănat eu, în alte straturi. Știu ele mai bine decât mine când să vină pe lume.

Tot ce-mi suna în minte în timp ce eram acolo era:

„The land we live on is kind to us”
Pământul pe care trăim e bun cu noi.

Are grijă de noi, poate mai mult decât avem noi de el. Nu doar de noi, ci de toate viețuitoarele care trăiesc cu noi, în egală măsură. Ne hrănește, desigur. Dar mai mult decât atât, ne învață despre colaborare și competiție, prezente amândouă în aceeași măsură. Despre viață și moarte, despre frumusețea care e în ochii privitorului, despre cum deși pare că nimic n-ar putea să fie altfel decât vedem și știm, totul poate fi diferit, și e diferit în fiecare clipă.

Livada, în spate, cântă cu ajutorul Vântului. Sau invers. Sunt și Păsările, Insectele, Pisica, Muzica de la calculator și de la un radio din depărtare și noi, Oamenii, vorbind uneori. E o melodie negândită, necompusă de nimeni și totuși atât de armonioasă.

Nu vă arăt nici o poză acum. O imagine n-ar face decât să cuprindă o fracțiune infimă din tot ce este. Sunt sigură că vă puteți închipui totul dacă închideți ochii. Nu de alta, dar e ceva atât de familiar tuturor, simțim toate astea de când suntem oameni. Le înțelegem dar ne surprind mereu, căci e curgere neîncetată.