Archive for the ‘Cultură și civilizație’ Category

Seminar Transition Towns în Timișoara


Asumarea comunității de către oameni.

După cum știți, voi care-mi citiți uneori blogul, mereu aduc vorba de importanța unei comunități în care să trăim frumos. Acum vă invit cu drag la un seminar pe tema Comunități locale în tranziție., organizat împreună cu Pro Arta, cu sprijinul Consiliului Județean Timiș și al Muzeului Bănățean.

Deși seminarul de față se referă la orașe în tranziție (termenul de Transition Towns a pornit de la inițiative ce au început în Anglia și Irlanda) după ce conceptul a luat amploare și s-a transformat într-o mișcare globală a fost înlocuit cu unul mai general – Transition Initiatives, pentru a include atât orașele cât și satele cu tentă tranzițională (Ecovillages).

Tranziție spre ce? Spre un stil de viață mai sustenabil, mai sănătos și mai plăcut, cu mai mult timp ce poate fi oferit celor dragi. Sună bine, nu-i așa?

Dacă ești interesat sau măcar curios despre subiecte ca peak-oil, schimbări climatice, permacultură, sisteme economice alternative; dacă simți că ai ceva de oferit comunității sau viitoarei comunități din jurul tău, dacă simți că viața poate fi mult mai frumoasă sau dacă, pur și simplu, vrei să cunoști oameni noi și interesanți, seminarul ăsta e pentru tine.

De ce mă entuziasmează așa de tare? Pentru că am observat că după seminarul de la București pe aceeași temă, oameni care se știau dinainte s-au coagulat într-un grup mult mai unit și activ. Același lucru l-aș dori și pentru Timișoara.

Voi reda mai jos textul de prezentare a seminarului:

Comunitatile locale sunt tot mai constiente de faptul ca globalizarea produce si efecte negative. Astfel, ele încearca sa creeze o viziune comuna despre modul în care se pot rezolva aceste probleme. Aceasta viziune urmareste cresterea calitatii vietii, dezvoltarea capacitatii de rezilienta la schimbarile negative si cresterea sustenabila a comunitatilor.

Un seminar unde se va vorbi despre cât de importantă este comunitatea în care trăim, despre ce putem face să avem o comunitate cât mai sustenabilă/trainică și rezilientă în oraș, atingând probleme ca obținerea și producerea hranei, alternative energetice, economii alternative, împărțirea resurselor, a cunoștințelor și a meșteșugurilor, toate acestea în contextul mondial actual, dar concentrându-ne pe ce putem face la nivel local. Cât mai local.

Vom vorbi despre Peak-Oil și schimbările climatice, cum afectează acestea viața noastră de toate zilele și cum putem contrabalansa efectele negative.Mai multe despre comunitățile în tranziție (Transition Towns) puteți citi aici (engleză) și aici (română).

Seminarul va fi moderat de Claudian Doboș, lector și formator în domeniul dezvoltării și tranziției spre sustenabilitate a comunităților locale. Claudian este co-fondator al ONG-ului “One Perfect Movement”, trainer al rețelei TRANSITION NETWORK, membru al grupului de dezvoltare a rețelelor naționale Transition Network Europe.

Spre finalul întâlnirii, va avea loc o sesiune de food sharing: vă invităm să aduceți cu voi mâncarea preferata sau mancarea pe pe care ați pregătit-o cu propriile forțe sau o bautura specială preparată în casă. O vom împărți și ne vom bucura împreună de mâncare oferită cu drag.

Seminarul va avea loc în 21 aprilie (prima sâmbătă după Paște) în Timișoara, la sala Maria Terezia a Bastionului, începând cu orele 11.

Intrarea liberă!

Sacred Economics

Charles Eisenstein este autorul cărții „Sacred Economics” (Economie Sacră), lansată în vara anului 2011. Ian MacKenzie, regizorul scurtmetrajului de mai jos a îndrăgit cartea așa de mult încât s-a dus să îl filmeze pe Charles pentru a-i răspândi mesajul.

Filmul se lansează astăzi atât pe site-ul cărții cât și pe blogurile și site-urile tuturor celor care vor să ajute la râspândirea viziunii. Așadar, vizionare plăcută!

În regia lui Ian MacKenzie (The Revolution Is Love) și coprodus de Velcrow Ripper (Occupy Love) și Gregg Hill, acest scurtmetraj transmite cele mai imporatnte idei din cartea Sacred Economics. Animații uimitoare de Brian Duffy și Adam Giangregorio, muzică de Chris Zabriskie.

Despre scurtmetraj:

Cartea Sacred Economics (Economie sacră) analizează istoria banilor începând cu vechile economii bazate pe cadou până la capitalismul modern, arătând cum sistemul monetar a contribuit la alienare, competiție, puținătate, comunități distruse și necesitatea creșterii infinite. Astăzi, aceste tendințe au ajuns la extrem, dar în ajunul colapsului lor am putea găsi marea șansă de a trece spre un mod de a fi mai conectat, ecologic și sustenabil.

Cuvintele regizorului:

După ce am citit cartea „Sacred Economics” scrisă de Charles Eisenstein care vorbește elocvent despre întoarcerea la o economie a cadoului, am simțit nevoia să dăruiesc înapoi. Cel mai bun mod pe care îl aveam la îndemână a fost să-mi folosesc abilitatea de a face filme pentru a împărtăși munca lui Charles în comunitățile de peste tot. Viziunea sa despre „acea lume mai frumoasă despre care inima ne spune că e posibilă” este ceea ce atât de mulți dintre noi avem nevoie în aceste timpuri de mari tranziții. Speranța mea este ca acest film îi catalizează pe cei ce lucrează cu pasiune și dedicație ca să trăiască această lume chiar acum.

Acesta nu este un apel umanitar

Am primit o rugăminte să scriu despre o cauză. Pentru că persoana care m-a rugat e de treabă, am zis: hai să văd ce și cum.

Acum câteva zile, în satul Glodeanu din județul Buzău, la 80 de km de București, casa unui băiat de 13 ani și a bunicii sale de 67 de ani a ars într-un incendiu, n-au mai rămas decât pereții. Din articolul ăsta înțeleg că apa cu care pompierii trebuiau să stingă incendiul a înghețat pe furtun din cauza gerului.  Între timp (cred, căci în pozele în timpul incendiului nu văd troiene de zăpadă) au venit nămeții și tot satul e înzăpezit. Bătrâna și copilul au dormit la ceva rudă și acum stau la altă rudă, în alt sat, care le dă voie să stea acolo doar până trece frigul.

Preotul satului e foarte grijuliu: s-a gândit să ceară public ajutorul românilor. Redau aici un mail pe care l-a scris preotul către autoarea articolului de aici:

„Am reușit să ajung la copil, cu greu, am rămas împotmolit dar Dumnezeu a făcut să treacă pe acolo un grup de tineri care m-au ajutat să ies din nămeți! Iulian are 13 ani. Este în clasa a VII-a. Bunica lui, tanti Georgeta are 67 de ani, dar arată de 75!

Bătrânica mi-a spus că e voia Lui Dumnezeu să-i ardă casa și știe El Bunul de ce o biciuiește așa! Și-a mai adus aminte că a citit cândva că Dumnezeu îi biciuiește pe cei pe care îi iubește și astfel are încredere mare că nu vor rămâne pe drumuri! I-am întrebat ce ar avea nevoie și nu au știut ce să-mi spună, mi-au răspuns că au doar ce văd, pe ei.

Cel mai urgent au nevoie de haine groase, geci și încălțăminte! Iulian poartă măsura 40 la picior, iar bunica lui, 39. Apoi au nevoie de materiale de construcții, aragaz, butelie, televizor, mobilier, de tot ceea ce este strict necesar într-o casă!

Iulian are nevoie de toate manualele pentru clasa a VII-a. Rechizitele și ghiozdanul le am pentru el. Am vorbit și cu mama lui Iulian la telefon și încă nu vrea să creadă că nu a rămas nimic din casă! Din păcate nu poate ajunge acasă din cauza drumurilor blocate.”

Iar eu am niște întrebări, atât pentru preot și restul sătenilor, cât și pentru cine mai scrie despre povestea lor:

Dacă preotul Tudor Marian este atât de bun, de ce nu-i găzduiește chiar la el acasă? Sunt convinsă că are cel puțin o cameră liberă. Dar niște haine în plus pentru Iulian? Iar doamna preoteasă nu are câteva pulovere în plus pentru bunica lui Iulian? Școala la care va trebui să meargă Iulian nu poate să-i ofere niște manuale, știindu-i situația specială? Mai ales că, din câte știu eu, școala este obligatorie și gratuită.

„Au nevoie de materiale de construcții, aragaz, butelie…. televizor, mobilier, de tot ceea ce este strict necesar într-o casă!”

Televizor?! Dacă oamenii n-ar mai petrece timp la televizor ci cu oamenii din jurul lor, din comunitatea în care trăiesc, anunțurile astea umanitare n-ar mai exista! Oamenii s-ar ajuta între ei, așa cum o făceau de mii de ani. Dacă incendiul ăsta avea loc acum 100 de ani în același sat, probabil că sătenii puneau mână de la mână și îi ajutau pe cei doi cu tot ce aveau nevoie: mâncare, încălțălțăminte, un acoperiș de-asupra capului și cum s-ar face primăvară s-ar fi apucat să repare casa, sau să facă una nouă. Nimeni nu-și angaja firme de construcții pe vremuri, nici nu cumpărau materiale. Acum 100 de ani comunitatea încă era una puternică în satul românesc. Poate chiar și mai recent. Mi se pare extrem de greu de crezut că în tot satul Glodeanu nu-s copii care să aibă o pereche de încălțăminte în plus, că nimeni nu-i poate găzdui decât ‘până se încălzește’ – serios, acum, domnule preot, chiar n-aveți o cameră liberă? Eh, presupun că dacă faceți un ‘bine’ despre care nu se află în toată țara, cu surle și trămbițe, pe bloguri și la televizor,  nu vă este suficient de gâdilat orgoliul…

De fapt, citind tot mai mult despre asta se stârnesc tot mai multe întrebări indignate în mintea mea: se pare că părintele respectiv strânge bani pentru alimente pentru tot satul, nu doar pentru Iulian și bunica sa. Păi… nimeni din sat nu și-a pus provizii pentru iarnă? E prima iarnă pe care o trăiesc? Dar lemne de foc? Până și noi, care suntem proaspăt mutați la sat, avem provizia de lemne, cei care locuiesc de-o viață la țară știu de câte lemne au nevoie pentru a trece o iarnă. Mai ales dacă locuiesc în Bărăgan.

Văd pe blogul copiiidinglodeanu.blogspot.com peste tot texte cum că „bordeiul i-a luat foc”, „bătrâna are 67 de ani dar arată de 75”. Bordeiul este acesta – și sincer, îmi pare rău pentru că le-a luat locuința foc, dar acela nu este un bordei, e o casă în toată regula, iar bătrâna de 67 de ani (despre care s-a zis altundeva că ar avea”aproape 80″) arată de 67, nu de 75 sau de 80:

Nu, dragi orășeni creduli, oamenii de la țară nu se machiază și nu-și fac operații estetice ca să arate mai tineri. Așa arată o doamnă de 65 de ani și arată foarte bine. Bunica mea are peste 80 de ani și ține o gospodărie la țară, singură;  sigur aveți și voi bunici de-ăștia și știți că la 65 de ani ești încă om în putere.

Nu spun  toate asta pentru că nu-mi pare rău pentru oamenii de-acolo, deși poate părea așa. Dar doamna care a făcut blogul cu copii din Glodeanu și care a scris diversele articole este jurnalistă, și folosește limbajul plin de tragism al jurnaliștilor mainstream. Lucrul ăsta mă îngrețoșează.

Un articol pe care l-am citit ieri și cred că se potrivește tare bine în context: De ce a fost mai bine în iarna lui 54.

Așadar, dragii mei cititori:

Dacă vreți să-i ajutați pe Iulian și pe bunica sa cu bani, haine sau mâncare, găsiți aici  toate datele de care aveți nevoie. Preotul vă va mulțumi și vă va binecuvânta. Cu siguranță că ajutorul vostru va fi foarte binevenit acum, dar pregătiți-vă ca la anul, la următoarea ninsoare serioasă să le trimiteți din nou bani, alimente și îmbrăcăminte, pentru că oamenii asta vor înțelege: e ok să nu-ți pui provizii, e ok să nu-ți ajuți vecinul, că oricum ne vor da la televizor și ne trimit ajutoare de la oraș.

Dacă vreți să vă asigurați că nu veți fi vreodată în locul lor, lăsați naibii televizorul, închideți și calculatorul și mergeți să vă întrebați vecinul ce mai face. Invitați-l la masă, creați o legătură. Ajutați-l dacă are nevoie, dacă nu, faceți-i un cadou, iar el să facă același lucru pentru vecinul său.  Creați o rețea de oameni în jurul vostru. Dacă se va întâmpla vreodată să dați de bucluc, o rețea de oameni cu care sunteți în relații bune va putea să vă ajute și sunt sigură că o va face. Asta-i o investiție pentru viitor, pentru că dacă rămâneți înzăpeziți, vă cade curentul și frigiderul se golește, puteți avea în bancă toți banii din lume, că nu puteți ajunge la magazin, și probabil și ăla e gol. Dar vecinii sunt la câțiva pași distanță.

Reportaj ProTV- comentariu

Acum vreo două săptămâni am fost contactați de o echipă de reporteri ProTV din Timișoara, foarte simpatici, de altfel. Aflaseră de site-ul dincolodebani.ro și voiau să facă un reportaj despre asta. Documentându-se, au aflat și că ne-am mutat la țară și-au zis : hopa, putem face un reportaj mai mare. Și-au venit la noi la Stanciova, au filmat, ne-au luat interviu, noi le-am povestit cum am ajuns aici, ce facem și de ce. I-au luat interviu chiar  și vecinului nostru, Marian. Apoi ne-au spus că în una din zilele următoare se va difuza reportajul, la știri, pe ProTV.

Curioși am fost, să vedem ce iese din ce-am zis și ce-au filmat. Am spus și unor prieteni, mai ales celor de aici, din Stanciova, care au avut la rândul lor, acum câtva timp, interviuri și reportaje făcute despre ei. Ne-am uitat într-o seară împreună la știri și-am așteptat. Crime, violență, Berlusconi și Brad Pitt. Unde să ne încadrăm noi la știrile ProTV? N-am apărut. Mai bine.

Azi am primit un telefon de la Eniko și mi-a spus că au dat, în sfârșit reportajul. Mi-a trimis și linkul. Citind titlul am izbucnit în râs! „Din fericire”, i-am zis lui Gab, „avem bloguri și putem să postăm comentariul nostru”. Zis și făcut.

Așadar:

Dând click pe imagine veți ajunge pe pagina ProTv unde e găzduit reportajul.

„Au renunțat la tot ce aveau și s-au retras la țară. Decizia unor tineri care vor să trăiască liber”

Ei… ar fi fost foarte greu să renunțăm la tot ce aveam. Cum ar fi posibil să renunțăm la familie, la prieteni, la tot ce știm, ce credem, ce simțim? Ca să nu mai vorbim de toate obiectele posesiune-personală pe care chiar le-am luat cu noi?

Ne-am retras din oraș, ce-i drept, dar am intrat într-un alt mediu, o altă comunitate, păstrând multe din vechile legături. Nu trăim izolați, chiar dacă nu mai vedem sute de oameni zilnic. Pe oamenii pe care-i vedem îi salutăm și schimbăm și-o vorbă cu ei. Retrași suntem mai degrabă la oraș, când în mijlocul mulțimii nu cunoști pe nimeni. În plus, avem prieteni care mai vin pe-aici, și-am cunoscut lume nouă, mult mai apropiată de cum suntem noi. Aș zice că la capitolul ‘viață socială’ stăm mai bine. Nu cantitativ, ci calitativ.

Apoi  textul reportajului. Evident că n-au reprodus tot ce le-am povestit. N-ar fi avut când, dar au omis lucruri importante. Nu insist.

Banii nu inseamna totul in viata. Iata filozofia unor tineri din Timisoara, care s-au retras departe de zgomotul orasului. (despre faza cu retrasul am zis mai sus)Acum un an (9 luni), ei s-au mutat intr-un sat uitat de lume (de fapt e un sat destul de cunoscut. Și înainte să venim noi aici au avut loc o grămadă de evenimente organizate de membrii Asociației Ecotopia. A mai fost menționat și în media de câteva ori) si traiesc doar cu ce le ofera pamantul. (evident, toți pământenii trăim doar cu ce ne oferă pământul, dar noi suntem departe de a trăi doar cu ce ne oferă pământul nostru, sau al Stanciovei.)

Ei administreaza si un site, prin intermediul caruia utilizatorii pot dona altor persoane tot ce le prisoseste. (nu doar ce le prisosește. Ăsta ar fi Freecycle, un grup care funcționează foarte bine. Pe site-ul administrat de noi se oferă și servicii, lucru foarte important.)

Cei doi nu obtin nici un profit din aceasta afacere, dar incet-incet, in jurul lor (site-ului) s-a format o comunitate.

Ei sunt Irina si Gabriel, doi tineri de 27 si 28 de ani, din Timisoara (și Lugoj), care vor sa-si traiasca altfel viata.

Pana nu demult locuiau la oras si lucrau zi lumina (nu chiar). Castigau suficient, el ca programator la o firma multinationala (???) iar ea ca designer grafic, insa si-au dat seama ca locul lor nu este acolo.

Asa ca si-au dat demisia si s-au retras  (putem spune ‘mutat’ de-acum încolo?) intr-un sat linistit. Si-au cumparat o casa si au inceput sa traiasca…”dincolo de bani”, doar din ce le ofera gradina si livada din spatele casei. (cum ziceam… nici vorbă. Nici nu ne-am dori să fim o gospodărie auto-sustenabilă. Mai degrabă să fim sustenabili în cadrul comunității în care trăim.)

N-au venit singuri. (am venit singuri. Sau mă rog… ne-a adus frate-miu, cu mașina) L-au adus in acest peisaj de poveste si pe catelul Simi. (Simi a apărut mult mai târziu în peisaj)

Si-au decorat singuri casa si i-au poftit in vizita pe toti  (nu toți, totuși…) cei obositi de aglomeratia orasului.

Fara nici un profit, au pus pe picioare si un site, prin intermediul caruia oricine poate oferi diverse bunuri sau servicii gratuit, de la electrocasnice pana la imbracaminte, alimente sau mobila, ba chiar si servicii de consultanta juridica sau…menaj.

Cu timpul, in jurul site-ului s-a creat o comunitate de cateva sute de ultizatori. (vedeți că se poate? (-:  )

Si pentru ca partea materiala a vietii a trecut demult in planul secund, (nu trăim cu aer, nici prin fotosinteză. Nu levităm, încă trăim într-o lume foarte materială și sperăm să rămânem așa pentru multă vreme) Irina si Gabriel fac autostopul o data pe saptamana pana la Timisoara (și Lugoj), pentru a-si vizita parintii (, prietenii și pentru a face cumpărături)

Bineinteles, insotiti de cainele lor maidanez.”

Replica lui Gab o vedeți aici.

E drept că se putea mai rău. Reportajul chiar e unul pozitiv, și înafară de faptul că datele nu-s chiar precise și de existența unor hiperbole inutile, n-avem de ce să ne supărăm :)

Sunt chiar plăcut surprinsă de ce drăguț ne arată casa în imagini :)

 

P.S.: Hilare sunt schimburile de replici în comenariile reportajului, le puteți vedea în josul paginii cu știrea.

Înțelepciunea pământului

Si on veut, on veut. Si on n’en veut pas, on n’en veut pas.

– Dacă vrei, vrei. Dacă nu vrei, nu vrei.

Mina, 3 ani jumate

Educația

Sir Ken Robinson și o excelentă animație de la Cognitive Media. Video găsit la colțul străzii.

Și mai avem experimentul lui Sugata Mitra, pe care demult voiam să-l menționez.

Education is a self organising system, where learning is an emergent phenomenon.

Sugata Mitra

</object>

Franța


French high school students kiss on the road in front of the police at the end of a demonstration over pension reform in Pari
s October 21, 2010. (REUTERS/Gonzalo Fuentes) #

High school students shout during a demonstration against retirement reforms in Paris, Thursday, Oct. 14, 2010. (AP Photo/Francois Mori) ”

 

 

Cred și eu că sunt revoltați– vor să le mai ia doi ani din viață.

Francezi. Îmi plac.

Mersi, Pai Mei, pentru link.

Say what?

„OK” ?!

Deci până și Yahoo se așteaptă la o lipsă de atitudine a oamenilor în fața a ceva ce nu e în regulă. Tz tz tz.

Poate că e cazul să folosesc și eu alt client de e-mail.

The sound of the human voice

Două săptămâni


Mulțumim lui Teo, Mamei lui Teo, lui Thomas, Mariei, Mihaelei, lui Mihăiță și tuturor Mihailor, lui Moni și Romarik, lui Jessica și Ben și tuturor locuitorilor Stanciovei pentru că sunt :)

Viața durează 15 ani

Urcăm cu liftul spre etajul 6 într-un bloc ca multe altele. În liftul părăginit ca multe altele, vreo două reclame A3. Una e cu o bătrânică cu un cărucior plin de bani care se miră: se pare că a câștigat o pensie în plus, pe viață. Căci asta poți câștiga la Raiffeisen Bank, dacă alegi să-ți primești pensia pe cardul oferit de ei:

Alege cardul de pensie si poti castiga una dintre cele 4 pensii pe viata*

Mă uit în josul afișului, să văd ce zice la steluță.

*O pensie in plus pe an (a 13-a pensie anual) in valoare de maximum 2.000 Lei, timp de 15 ani, platibila in avans.

Așa a socotit Raiffeisen Bank. Că după pensionare viața ta mai durează 15 ani.

Am socotit folosind un calculator pe net la ce vârstă aș putea eu să mă pensionez. (vârsta standard de ieșire la pensie, conform legii actuale 19/2000)

Se pare că ziua cea mare ar fi când am 60 de ani, după luna aprilie 2044. Banca se așteaptă să mor la 75 de ani, adică in 2059. Dacă mă pensionez anticipat, la 55 de ani, după aprilie 2039, banca se asteapta sa mor prin 2054. Ok, asta doar dacă îmi fac imediat card la ei, că există posibilitatea să-mi iau card la ei prin 2053, de exemplu, atunci poate că pot primi a 13 pensie până la o vârstă și mai înaintată. Sunt multe variabile și nu mă apuc de ele acum, că de fapt nu asta vreau să zic. Oricum, nici Raiffeisen Bank și nici altă bancă nu vor mai exista în aprilie 2059, nici eu nu mă bazez pe vreo pensie, cu atât mai puțin pe a 13 pensie pe care aș putea-o câștiga. Poate că nici n-apuc vârsta aia.

Dar m-am gândit așa:
Ne naștem și nu știm de noi. Suntem copii, ascultăm de părinți și suntem cuminți. Mergem la școală, rămânem acolo de la 7 la 18 ani, apoi eventual în facultate de la 18 la 22-23-24, apoi ne angajăm și lucrăm de la 24 până la 60 de ani, între orele 9 și 17. În afară de vacanțe, weekenduri și concedii, viața noastră nu e chiar a noastră, o trăim după indicațile părinților, învățătoarei, a profilor din facultă și șefilor. Apoi ne pensionăm, viața noastră devine a noastră.  E un moment în care ar fi bine să ne pregătim și să dăm drumul la distracție: mai avem de trăit, pentru noi, încă 15 ani.

Articolul de mai sus este plin de aproximări și generalizări, vă rog să nu analizați prea mult și mai ales să nu puneți la suflet.

Interviu cu Charles Eisenstein

Felul în care trăim este o poveste, și este foarte posibil ca acum să trăim chiar punctul culminant urmat de deznodământul poveștii. Pentru a trece la următoarea poveste este necesar să o terminăm pe prima. Următoarea va fi una frumoasă.

Interviu cu Charles Eisenstein – autorul cărții „The Ascent of Humanity„, pentru documentarul Money & Life.

Nu prezint prea mult interviul. Durează vreo jumătate de oră și pot să vă zic că toate schimbările prin care trecem sunt de bine.

The Impossible Hamster

Văzut aici.

Pentru că – fie că ne place sau nu, fie că ne dăm seama sau nu – totul, inclusiv economia, cultura, civilizația noastră, se supune legilor naturii.

„Anyone who believes that exponential growth can go on forever in a finite world is either a madman or an economist.” -Kenneth E. Boulding

Sunt un omnivor locavor

Roșii din Italia, lămai din Turcia, porumb la conservă din Franța, ton din Malaesia, usturoi din China, ficat de pui din Brazilia… Sunt doar câteva exemple de alimente pe care le mâncăm în fiecare zi, fără să ne punem problema cum ajung în farfuria noastră și mai ales cum de sunt așa de ieftine, date fiind miile de kilometri pe care le parcurg până ajung la noi. Nu voi detalia procesul ci recomand un film: Food. Inc . Da, făcut de americani, dar din păcate e valabil pentru toate țările civilizate și dezvoltate.

Dar atunci, ce-i de făcut?

Vorbeam de multă vreme cu Gab despre a obține hrană din surse cât mai apropiate de locul unde trăiești.

Plantele locale sunt cu siguranță mai ușor de crescut, fiind obișnuite cu solul și clima, au evoluat în mediul ăsta și sunt rezistente la bolile și dăunătorii din zonă, așa că nu au nevoie de pesticide și îngrășăminte ca să crească.

Despre cum sunt crescute la noi animalele pentru carne nu prea știu, pentru că nu prea mănânc carne și nu m-am prea documentat. E foarte posibil să fie foarte nasol și prin fermele noastre de animale. Dar probabil că țăranii din piață care mai vând o șunculiță, un cârnat de casă sau o găină au crescut animalele astea în condiții cât de cât decente.

Făină, mălai, cereale, ulei – majoritatea pe care le-am văzut prin magazine sunt produse în România, deci e relativ ok. Din păcate suntem prea mulți, iar dieta cu care ne-am obișnuit e prea bogată în carbohidrați ca să nu depindem de agricultura totalitară (adică asta în care sunt distruse toate speciile care nu ne trebuiesc de pe parcela de pământ pe care vrem sa o folosim…)

Peștele…? Înafară de cel de apă dulce care e pescuit și pe la noi, n-avem de unde să avem pește „local” , deși tare mi-aș dori…

Cumpărând chestii locale, ajutăm economia locală și micii producători în loc să îmbogățim lanțurile de hipermarketuri și producătorii de roșii dopate de prin Italia. Iar dacă ajungem să îi cunoaștem personal pe cei de la care facem rost de hrană, e și mai fain.

Bun. Am făcut introducerea. Acum pot să vă zic de un termen pe care l-am întâlnit de curând și îmi place tare mult: Locavor .

„The locavore movement is a movement in the United States and elsewhere that spawned as interest in sustainability and eco-consciousness become more prevalent.[1] Those who are interested in eating food that is locally produced, not moved long distances to market, are called „locavores.”” (din articolul de Wikipedia)

Da…americanii ăștia, fac o modă din orice :)

Am aflat termenul de locavor din filmulețul ăsta:

Nu voi fi ipocrită să zic că nu mănânc decât chestii locale, dar cu siguranță încerc. Dacă sunt locale, sunt și de sezon. Cam asta mănânc în perioada asta:

Ridichi și gulii, de la care mănânc și frunzele – iese o salată excelentă; ceapă, usturoi, ceapă verde, leurdă, salată verde, semințe de floarea soarelui și de dovleac, țelină, morcovi, leuștean, pătrunjel, fasole, cartofi, mere… o nebunie. Ouă de pe la țară, iaurt SIM (făcut la Făget, deci foarte aproape de Timișoara, și e tare bun) sau din lapte din piață, unt –tot de la SIM, smântână de la unii din jud. Timiș, cârnați de la țară sau din piață, miere, magiun și gem.

Chestii cu care adesea „păcătuiesc” sunt roșiile – da, uneori nu pot să nu iau câteva, și dupa aia îmi pare rău dacă n-au gust ca cele de vară,  lămâi, ciuperci, ton la conservă sau altfel de pești oceanici…

Nu sunt fanatică cu treaba asta, dar îmi dau seama că e mai sănătos și mai ieftin. De asemenea, e un pretext să descopăr ce mâncau oamenii de prin zona noastră înainte de globalizarea din ultimii ani.

Pot să zic că e un joc, iar mie îmi place tare mult să joc jocul ăsta.

Voi ce mâncați?

P.S.: Despre hrană a scris și Gab ieri, aici. Iar aici e un alt filmuleț care în ciuda ritmului mi-a plăcut destul de mult.

P.S.2 : Mi-am adus aminte acum de Bucătăria lui Radu, emisiunea aia de pe Pro TV, cu nenea cel gras și simpatic care din păcate a murit… Voi încerca să-mi fac rost de cartea lui.

Din nou despre apă

Două persoane total diferite, care nu se cunosc deloc între ele dar care sunt amândouă în lista mea de messenger au link-uri foarte asemămătoare la status, în aceeași zi.

M-am gândit, deci, să „dau mai departe”, în ordinea vizionării:

Am mai scris despre asta aici. Mersi, Cătă și Fabiana, pentru linkuri!