Epopeea unui suflet nou — tranziția

Am scris aceste rânduri ca și când aș povesti unei prietene dragi. Este o povestire despre o naștere naturală și conține inclusiv descrieri ale unor procese biologice datorită cărora existăm cu toții. Am scris-o pentru că lumea are nevoie de povești frumoase despre nașteri. Vă rog, citiți aceste rânduri ca și când mi-ați fi foarte apropiați. Sau nu citiți deloc.

 

„Cât de straniu se întretaie viața cu moartea”. Inevitabil mi-a trecut asta prin minte când urcam dealul bisericii, spre cimitir. Un suflet se duce, altul ajunge.

Deși simțisem contracții destul de regulate încă de cu o seară înainte, cât și în timpul lungii înmormântări ale unei dragi prietene, nu mă gândeam că-i posibil să fiu deja în travaliu. Trecând, duminică după-masă, prin fața casei lui Tanti Vuca, mă întreabă „Irino, mai poți?” – „Mai pot nițel, ce să-i fac?” Avusesem o sarcină foarte ușoară și plăcută, aș putea spune. N-am avut tensiune mare, nu mi s-au umflat picioarele, aveam o ușoară „rinuzita”, cum ne plăcea să-i spunem, adică îmi curgea nasul, dar sânge nu mi-a curs, erau doar rar firișoare în batistă. Nici gingiile nu mi-au sângerat decât foarte puțin, dentistul a spus că-i foarte bine pentru o femeie însărcinată. E drept, am trăit sarcina cu plăcere, am mâncat bine, am fost activă și nu mi-am făcut prea multe griji. Simțeam procesul nașterii prin care urma să trec ca pe-un loc în care voi ajunge inevitabil, indiferent că merg pe poteca din pădure sau mă mai abat de la ea și ajung prin hățișuri. Locul final îmi era cumva familiar, deși nu fusesem vreodată acolo.

Duminică seara, după ce am plecat de la pomana de la căminul cultural, ajunsă acasă, eram deja obosită, însă alertă. Mi-am luat pijamaua și am observat că din nou, ca și cu o zi înainte, am avut o scurgere, transparentă, i-am zis eu, și lichida. Am scris asta într-un SMS doulei, care m-a rugat in prealabil să le transmit dacă bebe dă vreun semn cum că le vrea acolo. M-am gândit că e posibil să fie un semn, deși parcă tot nu-mi venea să cred că-s în travaliu. Cumva, așteptam pe bebe să vină cu vreo săptămână mai târziu decât data pobabilă a nașterii, care era în 26 mai. Credeam și ca vor fi înflorite sânzienele. Acum însă era cam frig și ploua. Gab a început să cronometreze contracțiile. Judecând după informațiile pe care le aveam, atât dintr-un document primit la o întâlnire prenatală cât și din căutările lui Gab pe net, eram deja binișor în travaliu pe la ora 12 noaptea. Am început să pregătim camera, aveam draperii întunecoase pregătite, știam că vreau sa fie întuneric. Am pus perdeaua de duș ce multa vreme a stat nefolosită sub cearșafurile de pe canapea. Gab a vrut să pună muzică, dar țin minte că erau ceva probleme tehnice așa că am zis s-o lăsăm baltă. Deja nu-mi mai ardea de așa ceva, contracțiile erau dese și durau destul. Stabilisem dinainte: să nu se vorbească cu mine în timpul contracțiilor. Cred că a fost cea mai buna convenție. Nu mai știu cum făceam dar era evident când eram „acolo” și când eram „aici”. În timp ce eu îmi pierdeam noțiunea timpului legănându-mă pe mingea de gimnastică și respirând cât puteam de adânc, Gab dădea telefoane. Încă nu știam cine va fi prezent la naștere, dar am aflat curând că doctorul nu, căci era la București. Buuun, atunci cele doua spiridușe ursitoare de la Cluj… La telefon, mai devreme, când încă nu știam cât de avansat e travaliul, mi-au spus să merg pe-afară, la o plimbare, sau să fac un duș, să mă liniștesc. Ieșind afara, însă, am renunțat rapid la idee, căci plimbarea ar fi însemnat duș cu apă rece: ploua torențial. Iar dușul în sine nu era chiar la îndemână. După încă ceva timp, am aflat că fetele sunt în tren de la București spre Cluj, că travaliul avansează foarte repede și în ritmul ăsta, chiar daca ar găsi o legătură cu Timișoara, tot ar ajunge târziu, iar recomandarea doctorului (cred că era deja vreo 4 dimineața) e să chemăm ambulanța și să mergem la spital.

Nu-mi doream asta, dar eram pregătită să fac ce zice Gab, căci l-am lăsat pe el sa ia deciziile raționale, eu n-aveam cum. Contracțiile erau puternice și bazinul mă durea tare.

Am mers la veceu de nu-stiu-câte-ori, iar veceul fiind departe, în capătul casei, asta a dublat și ca plimbare. Mi-am dat seama că parcă se simte mai ușor contracția când stau pe veceu, și mi-am amintit de găleata pentru naștere de care zicea doctorul. În cameră stăteam uneori culcată pe canapea, cu un picior în sus, pe spătar.

Gab a primit recomandarea să-mi facă comprese cu prosoape ude fierbinți. Menționez acum că am fi avut opțiunea să avem un bazin cu apă pentru naștere dar hotărâsem dinainte că asta ar complica lucrurile iar noi vrem să păstrăm totul cât mai simplu. Deci, comprese cu apa caldă. Au apărut curând după ce am auzit treaba cu spitalul, și după asta contracțiile au devenit mult mai rare. Auzind asta, se pare că am avut OK-ul de la doctor să rămânem acasă.

Nu știu cum trecea timpul. Gab îmi punea compresele, ceea ce mă ajuta să mă simt mai bine. Am început să picotesc între contracții. Si asta m-a ajutat, căci fusese o zi foarte lungă și ce era mai intens încă nu începuse.

Dispărea încet încet și disconfortul legat de frig, căci stăteam lângă sobă și focul ardea bine. Avusesem frisoane, cred, așa ca îl rugasem pe Gab să facă focul. Mi-era foame și am încercat sa mănânc ceva, în ideea de a nu-mi pierde energia, însa corpul meu era de alta părere. Am avut instant senzația de vomă. Corpul îmi era într-o faza lungă de eliminare, primea doar apă, și cred că și apa am uitat s-o mai beau de la un punct încolo. Aflasem că fetele au găsit o legătură de la Cluj spre Timișoara și urmau să ajungă pe la 11 dimineața în Gara Mare. De acolo le va lua Victor cu mașina și vor ajunge pe la 12 la prânz la Stanciova.

Printre contracții, comprese calde și picoteli, s-a făcut vreo 6 dimineața. Nu întrebați de unde știu asta, habar n-am. Gab m-a întrebat și pe mine și pe Teo dacă este OK pentru amândouă sa stea și ea ca să ajute. Am spus că da. A fost momentul de abandon și încredere totală la care mă așteptam, atunci când mă gândeam la naștere, dar nu știam dacă voi putea să-l accept. L-am acceptat. A fost vindecător să pot să mă arăt total deschisă și vulnerabilă unei alte femei. Iar faptul că acea femeie era Teo a făcut ca totul să curgă natural, îmbrățișând amândouă sacrul momentului. Îmi simțea emoția, și eu pe a ei, și ne eram recunoscătoare una celeilalte pentru ce se întâmpla.

„Parca ma trippui pe cine-știe-ce” i-am zis, ridicându-ma de pe minge ca să merg, legănat, înapoi pe canapea. Era plăcută senzația atemporală, de semi-conștiență pe care mi-o ofereau hormonii și întunericul camerei. N-am simțit nici o clipă că vreau să controlez procesul. Știam că se desfășoară așa cum e nevoie, de la persoanele implicate, la pozițiile în care stau, gemetele și respirația pe care corpul mi le impuneau, nu invers. De fapt, pentru câteva ore, nu am simțit separarea dintre mine și corpul meu. Eu eram corpul și copilul și pământul dătător de viață. Atunci însă doar eram, nu gândeam.

M-am pus în patru labe pe canapea. Deși în sarcină am stat mult în poziția broaștei (un pup mai crăcănat), acum corpul mă ghida așa. Cred că m-am gândit destul de puțin la copilul care se năștea. Eram liniștită că totul e bine și că face și el ce e nevoie sa facă. Gab mai raporta din când în când la telefon ce se întâmplă cu mine și totul era normal. Teo și Gab au continuat cu compresele, și cred ca Teo mi-a făcut un pic masaj. Iar ce țin minte e că bazinul mă durea îngrozitor la fiecare contracție. Simțeam cum se deschide, iar senzația asta era diferită de cea a deschiderii canalului de naștere. Din când în când mai vizualizam trandafirul cu petalele ce i se deschid, dar parcă simțeam că e un artificiu de care n-aveam nevoie.

La un moment dat, nu stiu când, am rugat să mi se aducă o găleată, să stau pe ea. Simțeam deja nevoia să împing, deși o vreme am vrut să mai controlez nevoia, să rămân acolo, cu fiecare contracție. Dar cum asta îmi era din ce în ce mai dificil, mi-am lasat corpul sa împingă, chiar dacă asta venea mână în mână cu un nivel mai ridicat de durere. În plus, mai era jena de a împinge știind că poate mai iese și-un caca, căci nu știam dacă am eliminat tot ce era de eliminat. Asta n-am recunoscut până târziu, după ce au ajuns fetele.

Eram deja un pic neliniștită sau nerăbdătoare. Timpul trecea cum voia el, iar eu mai întrebam uneori cât e ceasul. Parcă tot timpul era mai devreme decât voiam. Mă plimbam între găleată și canapea, unde în continuare stăteam în mâini și în genunchi. Mă durea spatele / bazinul la fiecare contracție / împins. Mi-au zis că a plecat Victor cu mașina spre Timișoara. Apoi că au ajuns fetele la Timișoara. Apoi, după o oră care parcă a trecut mai încet decât toate cele precedente, le-am simțit prezența în casă. Au intrat iar eu am simțit că poate să înceapă și poate să se termine. Blândețea din aer de până atunci s-a îndesit și m-a cuprins cu totul. Mi-au spus că am o poziție minunată. Că nu-i nevoie să împing mereu. Erau atât de neinvazive și ofereau în același timp atâta susținere prin simpla lor prezență. Prin faptul că respirau uneori alături de mine. Le-am întrebat, voiam să știu: Cam pe unde suntem? La Stanciova, draga noastră, le-am auzit chicotind. Mi-au zis târziu, după ce am născut, că eram dilatată aproape complet, însă n-au vrut să îmi spună, căci asta putea însemna orice: că bebe iese în câteva minute sau câteva ore.

Le-am spus că mă doare. „Îndepărtează durerea folosind intenția, împinge-o departe de tine folosind corpul și respirația.” Mi-am dat seama că până atunci mă încovoiam la fiecare contracție, ținând durerea în mine. Sfatul lor a făcut să fie mult mai ușor. Durerea era aceeași dar s-a schimbat modul în care mă raportam la ea. Iar faptul că îmi foloseam corpul să o gestionez, ca un dans, m-a ferit de sfera analizei raționale a ei; asta ar fi dus la un fiasco, după cum era situația. Așadar am continuat să întâmpin contracțiile cu dansul de alungat durerea. Cred ca am întrebat odată daca suntem bine, iar răspunsul afirmativ mi-a mai dat energie, deși simțeam că mă apropii de capătul puterilor. Sigur, știam că va veni și acest moment, știam ca voi avea un boost de adrenalină și că voi naște copilul. Dar eram obosită. Atât de obosită. Genunchii mă dureau, mai ales că la unul aveam o julitură de cu câteva zile în urmă.

În tot acest timp am evitat să pun mâna pentru a simți deschiderea. Mă gândeam că nu m-am mai spălat pe mâini de nu știu când și casa noastră poate nu-i cea mai curată. Acum însă, epuizată, am vrut să simt. Și am pus mâna. Și l-am simțit. De fapt, mi s-a spus, am simțit membranele care îl țineau, alunecoase și umede. Dar era acolo. La următoarea întrebare care mi s-a pus am răspuns: arde. Știam că e cercul de foc. Că iese copilul. Voiam să împing dar nu voiam să mă rup și-așa că împingeam pe jumătate. Mai vedeam trandafirul deschizându-se, dar ce trandafir fierbinte! Am pus iar mâna. L-am simțit și-am împins mai cu încredere. Fie ce-o fi, copilul e prea aproape și eu prea obosită ca să o mai iau cu binișorul. Așa că după trei expirații lungi, în care am împins făptura asta mică dinspre mine înspre lume, i-am auzit gânguritul. Capul era afară. Am fost cuprinsă de o ceață euforică în timp ce a ieșit și corpul. Dacă până atunci cei prezenți au stat pe jos, în liniște, acum am simțit și bucuria lor pe lângă a mea, întărind faptul că totul e bine. Copilul era afară, teafăr. Nu-i țin minte plânsul deși știu că a plâns. Am aflat că, deși se bănuia că se va naște cu membranele intacte, n-a fost chiar așa, fuseseră fisurate. Ăsta a fost șuvoiul de lichid transparent pe care n-am știut să-l descriu.

Și bucuria! Ne scăldam într-o mare de bucurie, cu puiul nostru în sfârșit alaturi de noi. Am fost așa de bucuroși că o vreme nici nu ne-am gândit să vedem cum îl cheamă, daca e băiat sau fată.

Era Silviu.

Iar eu mai aveam de eliminat o placentă.

Daca până în momentele astea mai am amintiri pe care le-am putut exprima în cuvinte, faptul că îmi țineam puiul în brațe, încă atașat de mine prin cordon, placenta încă în mine… N-are sens să încerc cuvinte care să-mi descrie starea.

Silviu s-a născut la ora 14.11, la două ore după ce a ajuns echipa de doule. Cred că peste încă vreo oră am expulzat placenta. Intactă. Frumoasă. Emoționant de frumoasă.

Și-am devenit doi.

Cordonul l-a tăiat Gab, târziu.

Era deja lumină în cameră. Spiridușele au dat la o parte draperia imediat după ce l-am luat în brațe pe Silviu. Am primit un pahar mare cu lapte rece, care posibil să fi fost cel mai bun lapte băut de când oi fi fost înțărcată.

Copilul e bine, eu sunt bine. Am reușit. Chiar am facut-o!

Am pățit cum spunea un prieten: just remember to fall in love, there’s nothing else. M-am îndrăgostit cum nu credeam ca mă voi mai îndrăgosti vreodată.

Silviu la o zi

P.S. Relatarea este scrisă după cum mi-o amintesc acum, după vreo trei luni intense pentru care n-am avut nici un fel de pregătire. Știu acum că documentarea despre sarcină și naștere e nevoie să includă și perioada imediat următoare nașterii, când corpul este extrem de slăbit, nu știi să alăptezi, deși te-ai gândit că va fi intuitiv și natural, poate vei avea răni pe sâni, nervii la pământ si hormonii jucând hopa-mitică cu starea ta emoțională.

P.S. 2 Dacă vă pregătiți pentru o naștere acasă, mă bucur să vă răspund la întrebări, în limita timpului și energiei disponibile. Vă rog ca pentru asta să folosiți formularul de contact.

Anunțuri

3 responses to this post.

  1. Posted by Gab on 05/09/2015 at 1:40 pm

    Așa a fost!

    Răspunde

  2. Posted by Oana on 20/09/2015 at 12:30 pm

    Multumesc, Irina! :)

    Răspunde

  3. […] si Andreea – le-am vazut prima data cand a nascut dumnezeita Irina. Sa va zic eu acuma, repede, cata blandete, si centrare, si ascultare e in femeile astea? In […]

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: