Spectru

Picură robinetul constant, fie că ne uităm la film, mâncăm sau doar suntem. Îl auzeam doar prin frânturi, acum am rămas doar eu cu el. Prima dată singură de multă vreme. Să vedem cât. O oră?

Țara unde portocalele, avocado și scorțișoara sunt produse locale, țara înconjurată de apă dar cu pește scump din cauza pescuitului intensiv ne-a primit sincer. Chiar și localnicii sau imigranții ce lucrează în turism ne-au primit sincer: faptul că-ți zâmbesc forțat și te invită să intri în „taverna” e un joc de rol, o știu și ei, o ști și tu. Știm că ne vor doar banii (chm…care bani? ) , că toată treaba e o mascaradă, dar continuă. În sinceritatea dorinței unei vieți „mai bune”, cu chiuvetă de tablă și televizor mare au uitat să-și mai spună adevărul.

Dar nu voi continua să fac o analiză a celor pe care îi întâlnim, chiar dacă sunt și ei, suntem și noi, personaje dintr-un sit-com. Uneori ne uităm la ei și devenim public, dar de cele mai multe ori suntem doar ce suntem. Noi, personajele filmului ăstuia care se cheamă viață.

se schimbă repede firul ei când, plecând de pe malul râului, cu hipioții colorați în adăposturi din materiale reciclate pleci înspre sud-estul insulei dar în loc să faci cei 200 de km și să ajungi la Ierepetra la un couchsurfer de 60 de ani într-un sat în munți, să deguști raki local și brânză feta cu ulei de măsline faci doar 30 de km în vreo 4 ore, pe ploaie și vânt, din care 10 km într-o „carozza’ deschisă cu pelerina lovindu-se de fața ta și ajungi, seara, în feribotul spre Atena, unde dormi pentru că n-ai găsit o gazdă în tot heraklion, cu squaturi cu tot.

Apoi Atena, ca un fel de București unde anarhiștii-s foarte vizibili în cartierele alternative, iar dacă mergi în gară te întreabă securitatea de ce mănânci o portocală din copac că de, poate pregătești un act terorist.

În tot acest timp, fețe care pentru un moment îți aduc aminte de oamenii de-acasă: Ionuț și Florin pe stradă, Flavius își aprinde o țigară într-o mașină ce nu ne ia la autostop iar Mio e un soi de editor video în trenul spre thessaloniki. O zăresc uneori și pe Andreea, parcă și pe Moni cu Romaric, iar noaptea am petrecut-o la Atti, dar sigur că a venit și soră-sa, Eni, în vizită. I-a adus un hanorac cadou. Povestesc un pic în greacă după care ea pleacă iar el se apucă iar de învățat.

Dar acum Thessaloniki, în sfărșit. La Kostas. Multă lume, desigur, dar cu sentimentul că am ajuns într-un acasă, cu aceiași oameni de acum o lună dar și cu alții noi, cu alte povești. Cantina e constantă, parcă mai generoasă decât oricând. Slăvitâ fie Cantina!

Dar intru pe facebook, văd iarăși chestiile faine ce s-au întâmplat pe-acasă. Să faci baie în mediterană, în februarie la 25 de grade pe o plajă pustie o fi fain. La fel și împrumutatul de culori de la oamenii din jurul nostru dar parcă mi-e dor și de culorile celor de-acasă. Un spectru combinat sună tare interesant.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: