Ape

Suntem ape, unele mai curgătoare decât altele. Unele au cursul lor, însingurat, și doar arareori se mai varsă alta în ea, îmbogățind-o. Altele se întretaie mereu. Unele sunt lacuri, altele râuri cu cascade. Bălți placide sau pâraie energice, mlaștini întunecoase sau izvoare limpezi. Ne întretăiem vadurile, ne vărsăm unii în alții, continuăm uneori împreună iar alteori, dacă terenul e de așa natură, de bifurcăm. Niciunul din noi nu mai are aceeași compoziție pe care o avea inițial. Uneori curgem împreună în ceva ca un baraj mare. Pare că ne-am liniștit, deși sute, mii de alte ape se varsă în noi. Creștem, inundăm din ce în ce mai mult în jurul nostru și avem senzața că suntem stabili… dar ne lipsește ceva. Ne lipsește vuietul, aerul, viața. Ne concentrăm doar pe masa noastră imensă, care ne-apasă și nu mai avem loc de noi înșine. Suntem apă, și recipientele ne sărăcesc, oricât ar fi ele de mari. Așadar ne-am dori să ne îndrăgostim uneori de izvoarele care intră în noi, sau de cele care reușesc doar să ne atingă, dar nu ne permitem, căci prezența lor n-ar face decât să ne îngreuneze și mai mult, așa că reprimăm orice dorință. Căutăm fisuri, le săpăm, ca să eliberăm din presiune, dar dacă nu găsim o altă apă în care să ne vărsăm când ieșim riscăm să ne evaporăm, pentru că începem să ne pierdem exercițiul curgerii. Ajungem, într-un sfârșit să ne umplem marele vas și să dăm pe lângă. Constant, cu vuietul care ne lipsea, cu aerul și energia de care ne-am privat. Dar fără să ajutăm pe nimeni în cursul ăsta, nici măcar pe noi. O parte din noi – mereu alta – rămâne după baraj iar cealaltă – mereu alta- crează drama revărsării, cea atât de fără sens dar atât de necesară. Am putea să evităm, oare, revărsarea? Nu. Am putea să-i dăm un sens? Nu și dacă barajul, greu, rămâne același. Să-l înlocuim cu un lac, poate, sau să ne transformăm într-un râu cu o albie mai largă. Să săpăm în toate fisurile până dărâmâm zidul. Probabil că rămânem, totuși, împreună, într-o curgere mai firească; una în care să nu oftăm când un izvor, sau ploaia, ni se alătură căci știm că nu ne îngreunează situația cu nimic.

O curgere din care să putem să ramificăm părți ale noastre, să găsim albii noi prin care să trecem. Râul nostru cel mare ar rămâne râu, albia cea mare ar rămâne albie. Am aprecia malurile, vadul, nisipul și pietrele din noi, peștii și plantele, vârtejurile, valurile, soarele și cerul care se reflectă în noi. Părți ale noastre ar găsi locuri noi și s-ar împrieteni cu noi izvoare. Poate s-ar întoarce, poate că nu, dar curgerea noastră ar rămâne aceeași.

Anunțuri

5 responses to this post.

  1. Posted by Miri on 16/05/2012 at 3:48 pm

    Frumos. Si acum intr-o alta ordine de idei, e cam apos la Stanciova zilele astea, nu? :-)

    Răspunde

  2. Dacă simți că ai un baraj pe care nu îl mai vrei, curtea a decis: tear down the wall!

    Aș mai zice că există și baraje naturale, iar mlaștinile sunt printre cele mai bogate ecosisteme din lume. Ca să nu mai aduc vorba despre cel mai mare recipient din lume: oceanul planetar.

    Răspunde

  3. Mlaștinile sunt bune pentru animale și plante. Dar pentru apă?

    Răspunde

  4. Ce păcat că apa e egoistă şi se delimitează de baraj şi de restul lucrurilor care „o blochează”. De ce nu se uită apa să vadă că barajul curge şi el, că de fapt e una cu el?

    Nimic nu stă, totul curge… apa nu e deloc specială…

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: