Pui de om

Am mers acum o săptămână cu autobuzul în oraș, pe o rută suficient de lungă ca să ajung să mă uit la oameni. De la o vreme încoace fac un fel de exercițiu uitându-mă la ei, când am timp, pentru că durează un pic. Încerc să mi-i închipui copii.

Încerc să fac abstracție de hainele sobre, ponosite sau nu, sărăcăcioase sau nu, asortate sau nu, alea pe care le îmbracă adulții ca să pară respectabili — sau nu. Să fac abstracție de machiajul femeilor, să le reîntregesc forma sprâncenelor pensate, să ghicesc culoarea naturală a părului vopsit, să văd bărbații fără barbă și maxilare proeminente.  Să nu văd urmele lăsate de ani, de zâmbete și de oboseală pe fețele lor, să văd doar trăsăturile moștenite de la copii ăia cu vreo 25 de ani mai mari ca ei. Ăsta e efortul de imaginație pe care-l fac. Nu fac însă abstracție de expresiile feței și de gesturi, astea fac totul mai interesant.

Și-atunci văd asta: ochi împrejmuiți de gene moi, privind pe fereastra murdară a autobusului, în gol probabil. Uneori o expresie vagă, niște sprâncene firave ridicându-se un pic. S-ar lipi poate cu nasul de geam, să vadă mai bine, dar s-a învățat că nu-i frumos și oricum e plin de microbi. Fetița de pe scaunul de lângă deschide o gentuță cu buline și scoate un telefon cu clapetă, îl deschide, butonează un pic și îl pune la loc. Picioarele s-ar bălăngăni în gol sau ar sta cuminți, cu vârfurile îndreptate un pic spre interior. Un strănut, un șervețel cu miros de detergent în locul unei mâneci. O revistă cu idei pentru casă și grădină și reclame și promisiuni, dar cât de simplă e coliba din bețe făcută în fundul curții, cu acoperiș din pătură și covor din pătură și gâze și frunze. Doar că e cam departe de autobus, și de apartamentul unde duce autobusul.

N-am văzut niciodată atâția copii care să-și ascundă privirile, care nu-și fac cu mâna și nu-și scot limba.

Băiatul gras din fața mea se uită la ceas, a întârziat la întâlnirea cu ceilalți copii cu care se joacă de-a afacerile. Se uită scurt la mine, vede că mă uit la el și-și aruncă repede privirea pe fereastră până la următoarea stație, unde coboară grăbit, îmbrâncind-o un pic pe fata de lângă ușă. A mică se uită urât la el și strănută. Nu mai scoate șervețelul, se retrage un pic și se atinge ușurel cu mâna pe sub nas.

Anunțuri

7 responses to this post.

  1. Posted by Gab on 18/12/2009 at 8:17 pm

    Tare frumos. Bag de seamă c-o iei și tu pe urmele OanaMarrriei :)

    Răspunde

  2. Posted by Radu on 21/12/2009 at 2:48 pm

    ca de obicei fac un comentariu tehnic, pentru ca am trait des fenomenul si l-am studiat: asta cu privirile direct in ochi e un exercitiu psihologic interesant, daca nu insisti in ochii unei persoane de acelasi sex sau de aceeasi varsta (te poti trezi cu conflicte). pe urma, daca persoana in cauza nu-si fereste privirea, natural ar urma un salut reciproc. in mediile urbane aglomerate se intampla asta, sa-si fereasca privirea brusc mai ales daca ei se uita la tine si ii „ginesti”, in special in capitale, si in mijloacele de transport in comun.

    si comentariul boem: e frumos, ai talent de scriitoare :D tin sa te incurajez sa scrii o povestire mai lunga :D

    Răspunde

  3. sweeeet! :)

    Răspunde

  4. chiar am încercat să-mi imaginez aşa oamenii de azi din metrou.

    Răspunde

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: