Detronarea lui “Trebuie”

Sab-Ina m-a îndemnat să scriu povestea de mai jos, în urma comentariului la articolul de aici, articol pe care vă invit să-l citiți.

Comandantul Armatei de Gânduri e preaslăvitul Trebuie. Întâmplarea face ca el să aibă o influență extrem de mare asupra Gândurilor, Armata fiind o armată de supuși. Prea des gândurile încep cu Trebuie, în loc să fie sigure pe ele și cu fruntea sus: “Trebuie să merg la lucru”. “Trebuie să mă grăbesc”. “Trebuie să plătesc creditul”. “Trebuie să-mi cumpăr haine noi”. Armata de Gânduri e ursuză și cenușie.

Armata de Gânduri nu știe încă: Trebuie e pe cale să fie dat jos din funcție. Armata de Gânduri va trece printr-o schimbare radicală, va fi pusă față în față cu Libertatea.

Tot întâmplarea face ca Trebuie să fie fratele vitreg al Minții. De fapt s-a aciuiat pe lângă casa ei din fragedă pruncie, și n-a mai plecat. L-a adus Educația în vizită, probabil cu intenții bune și au crescut împreună.  Lui Trebuie a început să-i placă puterea pe care o poate exercita asupra Minții: Chiar dacă ea își închipuia că e stăpână pe situație, Trebuie i s-a băgat pe sub piele și a început să o macine, încet-încet, astfel încât, nu după mult timp, Mintea a ajuns să creadă că tot ce spune Trebuie vine de fapt de la ea.

Din ce în ce mai mulți Oameni încep să devină Ființe Treze. Asta îl sperie foarte tare pe Trebuie. Știe că locul privilegiat îi este amenințat. Numeroasele neplăceri ale Oamenilor cauzate de Armata de Gânduri ajung din ce în ce mai des și mai intens la Suflet, iar acesta se simte profund tulburat. Iar simțămintele astea ajung și la Minte, care devine îngrijorată de tulburarea părintelui ei.
— Ce se întâmplă? În ultima vreme ești neliniștit, nu-ți găsești locul, nu mai reușești să ajungi la Sufletul Oamenilor din jur, parcă ești din ce în ce mai rece. Recunosc că nu ți-am dat prea multă atenție în ultima vreme, dar am fost ocupată cu războaie… Spune-mi, ce se întâmplă?
— Nu m-ai prea ascultat, ce-i drept, îi răspunde Sufletul. Credeam că pot avea încredere în tine că odată ce-ai crescut îl vei conduce pe Om spre a se simți bine cu el însuși și cu ce îl înconjoară, dar tu, din contră, în loc să faci ca Gândurile să devină prieteni de nădejde ai Omului, le-ai grupat într-o armată de ocupație… Și l-ai pus pe Trebuie comandantul lor. Cum nu se poate mai rău. Eu sunt slăbit. Nu mai vreau să aud de Trebuie. Dacă vrei să nu mă răcesc de tot, fă ceva în privința asta.

Mintea, isteață, și-a dat seama de îndată: Fără Suflet, nici ea nu va mai trăi prea mult.

L-a invocat pe fratele ei mai mic, Limbajul.
— Daca ma ajuți, vom reuși sa-l eliminăm pe Trebuie, spuse el. E suficient să lucrăm împreună, ca și până acum. Vom lucra însă la o altă paradigmă. De fiecare dată când Trebuie vrea să acționeze și să se bage în fața propoziției, tu să fii atentă și să-l înlocuiești cu “Vreau…..pentru că….” Uite un exemplu: În loc de “Trebuie să mă grăbesc” ne vom exprima astfel: “Vreau să mă grăbesc, pentru că nu vreau să o las pe colega mea să aștepte în frig”. Dacă, orice argument ai găsi, acesta este suficient de puternic pentru tine și ești convinsă că nu-l vei răni pe Suflet prin asta, atunci e în regulă. Dacă nu, înseamnă că acele gânduri care începeau cu Trebuie ar fi dus la o acțiune care nu merită făcută, deci ne eliberăm de ea, și implicit de Trebuie. Iar ca dorințele exprimate cu Vreau să nu rănească nici sufletul Omului nostru, nici Sufletele de alături, ar fi indicat să colaborăm foarte bine și cu Empatia. Ea ne va conduce pe un drum destul de sigur, căci a învățat multe direct de la Suflet.

—————————————————–

P.S. : Un alt articol foarte fain despre “trebuie” , pe care vă invit să-l citiți este aici.

A thousand suns

(edited)

Dacă aveți 27 minute la dispoziție, vă invit să vă uitați la filmul ăsta. E chiar excelent.
Vizionare plăcută!

Filantropica

Nu intra în magazin! M-ai auzit? Ce cauți în magazin? Pleacă, măi, n-auzi?
A urmat-o grăbit. Am zărit-o mai bine.
Bătrâna, cu cârje de lemn și un palton mai mare ca ea, căci ea era de-un metru douăzeci.
Ieși afară! am auzit-o zicând din nou.
Eu le-am urmat în magazin, unde era cald și mișunau elevi care-și cumpărau cornuri și ciocolată. Se uitau și ei mirați și se dădeau în lături.
Bătrâna s-a oprit la prima tejghea, iar polițista comunitară o hărțuia ca o hienă: hai, cumpără-ți mai repede ce ai de cumpărat și ieși! hai, te miști odată?
Așa că s-a mișcat, cu cârjele, șontâc-șontâc, și eu după ele.
Spre tejgheaua din spate.
S-a pus și ea la rând, m-am pus și eu, între noi vreo 3 elevi.
Hiena lătra în continuare, iar bătrâna îi spune cu o voce limpede: lasă-mă să-mi iau de mâncare, că mi-e foame! – De ce nu mergi la ai tăi să mănânci? – La care-ai mei (cu voce tristă) – hai, lasă teatrul, ai zis că ai unde să mergi, atunci de ce cerșești? Am, dar ce crezi, că ai mei mă primesc, crezi că-mi dau?
O văd mai bine, din profil. Piele roz pal, creponată și cu riduri adânci pe toată fața. Și niște ochi albastru deschis care luminau de sub pleoapele căzute.
Hiena – zdupeșă, cu păr brunet vopsit roșcat și ruj maro puternic. Chipiul de polițist îi umbrea ochii, doar lătratul se auzea mai departe, nerăbdător. Bătrâna și-a luat de mâncare, nu știu ce, și-a plecat. Bodongănea ceva, iar hiena o gonea din spate.
S-a asigurat că iese din magazin și nu se mai întoarce.

Cel mai singur

Trăiesc

Ce “realizare în viață” poate fi mai mare decât asta?

Vii la masă diseară?

Propun un fel de leapșă. Dar nu una pe internet, ci una în realitate. Un joc: vă explic imediat.

Ați observat că nu-i nici o distracție să mâncați singuri, și cu atât mai puțin distractiv e să gătiți doar pentru o persoană? De-aia  mă bucur mereu când ne adunăm mai mulți prieteni la masă. Rezultă voie bună, veselie și mâncărică bună pentru toată lumea.

Dar cercul ăsta, m-am gândit, e destul de închis. De câte ori vine la masă cineva pe care nu cunosc foarte bine? Sau de câte ori merg eu la masă la cineva quasi-necunoscut?

Jocul pe care-l propun și pe care-l încep în weekendul ăsta e simplu. Eu gătesc și invit la cină– pe lângă cei care oricum ar fi pe-aici– încă două persoane pe care nu le cunosc prea bine, cu care nu mă văd în mod regulat. De preferință ca nici persoanele cele două să nu se cunoască prea bine. ( Varianta extremă ar fi invitarea cuiva total necunoscut). Mâncăm, vorbim, bem, chestii de-astea, și cu siguranță la sfârșitul mesei o să ne știm mai bine.

Dar treaba nu se oprește aici. Fiecare din cele două persoane invitate vor face, la rândul lor, același lucru: vor invita pe alte două persoane puțin cunoscute lor la cină. Și tot așa.

Dați click pe schema de mai jos ca să vedeți reprezentarea grafică a jocului.

Click pe imagine

Acuma, știu că multă lume zice că nu gătește fain. Da’ nici nu trebuie. O omletă sau cartofi prăjiți știe oricine să facă, așadar, no worries! E doar un joc, oricum.

Câteva avantaje pe care le văd:

• Cunoaștem mai bine oamenii din jurul nostru
• Vom avea o serie de tăceri stânjenitoare la care ne așteptăm, așa că putem să ne distrăm pe seama lor
• O masă caldă primită și oferită mai departe. Un cadou.

Cred că nu-i nevoie de multe reguli la jocul ăsta. Oricine se bagă va găsi modalități proprii de a juca. Ideea e să se propage cât mai mult, în cât mai multe locuri. Și pentru că Timișoara și chiar România sunt așa de mici, e foarte posibil să apară încrengături destul de curând. :D

A, încă ceva: spuneți mai departe!

Actualizare 10.01.2010, ora 00.43

Misiune îndeplinită!  Au fost la masă, (înafară de mine și Eni, care oricum am fi fost): Alin, cu care am discutat aici, aici și aici, și Oana.  Am mâncat tocăniță de pui cu ciuperci și cartofi natur cu pătrunjel (+smântână și varză murată) și am discutat despre Nord și Sud și specii pe cale de dispariție, cum ar fi Giborțul – rozătoare ca un șobolan tărcat cu trei dinți în față, și Razorbacul de orez, specie caracterizată prin mișcările-i lente… Chill!

Deci propagăm tot ce e de propagat și, firește, promovăm tot ce e de promovat.

Mărețul Test

Adică ăsta.

Cred că m-a cam nimerit. Se pare că sunt “Loose, Passionate, and Sympathetic.”, în principal.

Vă arăt graficul-plăcintă frumos colorat care mi-a relevat cam cât dețin din fiecare trăsătură.

Dat fiind că nu mă descurc cu html-urile și mi-e foame, pun pozele fără captions. Dați click și gata.

Graficul e interactiv, făcut în flash, apar descrieri la mouse-over, dar cu asta puteți să vă jucați voi dacă faceți testul.

Descrierile celor mai importante 10 trăsături ale mele sunt mai jos, în ordinea preponderenței.

Thunderstorm on Christmas

25 decembrie, ora 23.37.

Crăciun.

Afară tună și plouă torențial iar pe mine tocmai m-a mușcat un țânțar.

Chiar nu te poți plictisi, mereu se întâmplă ceva interesant în perioada asta!

Ei bine, până una-alta, un Crăciun fericit să aveți, și restul zilelor la fel. G’nite!

Pui de om

Am mers acum o săptămână cu autobuzul în oraș, pe o rută suficient de lungă ca să ajung să mă uit la oameni. De la o vreme încoace fac un fel de exercițiu uitându-mă la ei, când am timp, pentru că durează un pic. Încerc să mi-i închipui copii.

Încerc să fac abstracție de hainele sobre, ponosite sau nu, sărăcăcioase sau nu, asortate sau nu, alea pe care le îmbracă adulții ca să pară respectabili — sau nu. Să fac abstracție de machiajul femeilor, să le reîntregesc forma sprâncenelor pensate, să ghicesc culoarea naturală a părului vopsit, să văd bărbații fără barbă și maxilare proeminente.  Să nu văd urmele lăsate de ani, de zâmbete și de oboseală pe fețele lor, să văd doar trăsăturile moștenite de la copii ăia cu vreo 25 de ani mai mari ca ei. Ăsta e efortul de imaginație pe care-l fac. Nu fac însă abstracție de expresiile feței și de gesturi, astea fac totul mai interesant.

Și-atunci văd asta: ochi împrejmuiți de gene moi, privind pe fereastra murdară a autobusului, în gol probabil. Uneori o expresie vagă, niște sprâncene firave ridicându-se un pic. S-ar lipi poate cu nasul de geam, să vadă mai bine, dar s-a învățat că nu-i frumos și oricum e plin de microbi. Fetița de pe scaunul de lângă deschide o gentuță cu buline și scoate un telefon cu clapetă, îl deschide, butonează un pic și îl pune la loc. Picioarele s-ar bălăngăni în gol sau ar sta cuminți, cu vârfurile îndreptate un pic spre interior. Un strănut, un șervețel cu miros de detergent în locul unei mâneci. O revistă cu idei pentru casă și grădină și reclame și promisiuni, dar cât de simplă e coliba din bețe făcută în fundul curții, cu acoperiș din pătură și covor din pătură și gâze și frunze. Doar că e cam departe de autobus, și de apartamentul unde duce autobusul.

N-am văzut niciodată atâția copii care să-și ascundă privirile, care nu-și fac cu mâna și nu-și scot limba.

Băiatul gras din fața mea se uită la ceas, a întârziat la întâlnirea cu ceilalți copii cu care se joacă de-a afacerile. Se uită scurt la mine, vede că mă uit la el și-și aruncă repede privirea pe fereastră până la următoarea stație, unde coboară grăbit, îmbrâncind-o un pic pe fata de lângă ușă. A mică se uită urât la el și strănută. Nu mai scoate șervețelul, se retrage un pic și se atinge ușurel cu mâna pe sub nas.

A venit vremea să luăm o atitudine!

Am primit asta pe mail și dau vorba mai departe:

Dragii Auăleu-ului și Scârț-ului Lejer-ului Loc,

Avem această ocazie unică sau să îi spun privilegiu, fericire … multe ar fi dar important este că zilele acestea retrăim 20 ani de la Revoluție și în memoria celor petrecute ieșim în stradă cu spectacolul nostru cel mai reprezentativ în acest sens: Spălătorul de Creier.

Auăleu Teatru de Garaj și Curte din și mereu din Timișoara iese în stradă și reîmprospătează strada Alba Iulia pe 16 decembrie de la ora 20.30 cu o soluție pe care mulți poate vor să o uite … facem o REVOLUȚIE nedirijată, necosmetizată, nealterată, nesupusă, tânără și spontană la cei 20 de ani pe care i-a împlinit. Aduceți cu voi steaguri, pancarte, greble, lopeți și tot ce se mai aduce la o revoluție. Repetiția cu toti cei care vor să ni se alăture și vor să joace în spectacol va fi pe data de 15 decembrie, ora 20.30, la Auăleu pe Zoe nr. 1. Vrem o Revoluție cu cel puțin 50 de oameni … nu cerem mult, nu-i așa?

Evenimentul stradal este organizat de studenții de la Facultatea de Architectură. Parte din ei s-au înscris deja voluntari pentru scena de final. Nu ne lăsați singuri …

Dezvoltarea rurală (sau cum să intri în sistem)

Menționez ( încă odată) că nu mă interesează politica, dar câte-odată mai aud una alta și mă cam scoate din sărite, când îi văd cât sunt de boi toți.

Scriu despre ce urmează doar pentru că mi-a sărit foarte tare în ochi, ca și eșantion cultural.

Am văzut azi, la lucru – pe youtube, un mic fragment din dezbaterea dintre Geoană și Băsescu (minutele 0.08-2.24).

Foto de Diana Crețu, pe Deviant Art.

Băsescu a zis cam așa:

“Politica economică trebuie să intre mult mai puternic și în mediul rural. În momentul de față cea mai mare resursă de creștere a productivității* e în mediul rural. Avem 8 miliarde de euro de la UE destinați dezvoltării rurale. În viziunea mea, parte din acești bani trebuie să se îndrepte spre crearea de locuri de munca în mediul rural, prin înființarea de întreprinderi mici și mijlocii, în care să lucreze tinerii și femeile. “

(etc, etc).

Iar mie mi-a sunat a ceva ce s-au gândit marile corporații când s-au dus prin “țările subdezvoltate” și au văzut că acolo oamenii doar trăiau, fără bani. (da, se poate!) Nu cumpără, nu produc, deci sunt nefolositori “civilizației”. Și-au zis: ia să le promitem noi că dacă lucrează pentru noi, le vom da bani cu care să-și poată cumpăra de mâncare! ( Asta în condițiile în care înainte mâncarea NU era pe bani, era acolo, pur și simplu. Știți, nu-i așa, că unde nu există mâncare nu există oameni, deci dacă trăiau oameni pe-acolo înseamnă că nu mureau de foame). Mâncarea au luat-o ei, “cei civilizați”, ș-au încuiat-o. Lucrează unii -pe bani, la producerea ei. Cheia de la mâncare sunt banii. Deci cei care înainte trăiau și mâncau fără bani, trebuie să muncească pentru cei care le-au încuiat mâncarea, ca să poată supraviețui. Și-atunci se ajunge la asta.

Astăzi servim: Ciuperci pane!

Zise și friganele de ciuperci

(Articol din ciclul “Utile”)

Asta pentru că după o căutare rapidă pe Google n-am găsit nici o rețetă care să mă mulțumească. Și-am zis: las’ că le arăt eu lor!

Folosiți cu încredere:

• Ciuperci champignon proaspete – 500 g
• două ouă
• câțiva stropi de sos de soia (după gust), sau sare
• piper proaspăt măcinat
• vreo doi pumni de făină de grâu
• doi pumni de pesmet
• un pumn de susan

Poze de pe mărețul Gugăl

Baby Steps

Credit imagine: gettyimages.com

“Oamenii nu au în ei nimic fundamental defect. Dacă le dai să pună în scenă o povestire care îi pune în armonie cu lumea, ei vor trăi în armonie cu această lume. Dacă le dai să pună în scenă o povestire care îi pune în conflict cu lumea, aceștia vor trăi în conflict cu această lume. Dacă le dai să pună în scenă o povestire în care ei sunt stăpânii lumii, ei se vor comporta ca și cum ar fi stăpânii acestei lumi. Și dacă le dai să pună în scenă o povestire în care lumea e un inamic care trebuie subjugat, ei o vor subjuga la fel ca pe un inamic, și într-o bună zi, inevitabil, acest inamic le va sta la picioare, răpus, cum se întâmplă acum cu această lume.”

Eu aș vrea ca măcar unii din noi să punem în scenă prima povestire, iar pentru asta trebuie să ne depărtăm de celelalte. Cred că primii pași îi facem deja, încet dar sigur!

Când vom avea controlul complet, totul va fi în regulă.

[...]
— Dar să revenim la povestea noastră… După cum ai spus, omului i-a trebuit mult, mult timp ca să se prindă că lui îi erau destinate lucruri mai măreţe decât ar putea realiza trăind ca un leu sau ca un urs marsupial. Timp de vreo trei milioane de ani el a fost doar o parte din acea anarhie, a fost doar încă una din făpturile acelea care se tăvăleau prin mocirlă.
— Corect.
— D-abia acum vreo zece mii de ani el şi-a dat în sfârşit seama că locul lui nu era în mocirlă. A trebuit să se ridice din mocirlă şi să ia în sfârşit treaba în mâini şi s-o pună în ordine.
— Corect.
— Dar această lume nu s-a supus cu smerenie stăpânirii umane, nu-i aşa?
— Nu, nu s-a supus.
— Nu, lumea l-a sfidat. Vântul şi ploaia dărâmau ceea ce omul construia. Jungla lupta să ocupe din nou câmpiile pe care el le-a golit pentru culturile sale. Păsările înhăţau seminţele pe care el le semăna. Insectele ronţăiau lăstarii pe care el îi îngrijea. Şoarecii jefuiau recoltele pe care el le aduna. Lupii şi vulpile furau animalele pe care el le înmulţea şi le hrănea. Munţii, râurile şi oceanele stăteau în loc şi nu vroiau să se dea la o parte din calea lui. Cutremurul, inundaţia, uraganul, viscolul şi seceta nu vroiau să dispară la comanda lui.
— Într-adevăr.
— Această lume nu s-a supus cu smerenie stăpânirii umane, aşadar ce a trebuit el să-i facă?

— Ce vrei să spui?

Mie mi-a sărit capacul

…când am primit mailul ăsta de la Eco Club TM dep. Marketing:

Pune capac. Recicleaza!

ECO CLUB Timisoara, in colaborare cu Iulius Mall Timisoara si Coca-Cola HBC Romania, te invita la un reciclat! Vino in perioada 12-15 noiembrie 2009 in noul noului FOOD COURT ALMONDO din Iulius Mall Timisoara si ia parte la evenimentul “Pune capac. Recicleaza!”.

“Pune capac. Recicleaza!” are drept scop incurajarea integrarii notiunii de ecologie urbana in randul cetatenilor timisoreni si isi propune educarea comunitatii in a reutiliza si recicla obiecte din plastic.

Participa si tu la actiunea de reutilizare si reciclare a capacelor de la sticlele de PET-uri! Aduna cel putin 5 capace colorate din gama Coca-Cola, de culoare alb (Dorna Izvorul Alb), rosu (Coca-Cola Regular) sau albastru (Fanta, Sprite), portocaliu (Nestea), turcoaz (Dorna – apa minerala), depoziteaza- le la urnele special amenajate la Centrul Informational din Iulius Mall Timisoara si intra in eco-concurs. Se va organiza o tombola cu premii care constau in sticle de Coca-Cola de 0.5 L si telefoane mobile Samsung SGH F300.

Ce se intampla cu capacele? Capacele colorate stranse vor fi utilizate in realizarea unei machete cu sigla proiectului. Vino sa o construim impreuna pentru ca numai impreuna facem lucruri mici, cu impact mare! Vom demonstra astfel ca oricare dintre cetatenii Timisoarei poate fi ECO, ca poate ajuta la protejarea mediului inconjurator prin implicare, prin actiunile de reducere, reutilizare si reciclare.

ECO CLUB Timisoara este o organizatie nonguvernamentala a carei misiune este de a informa si a educa din punct de vedere ecologic cetatenii orasului nostru si de a colabora cu institutiile si autoritatile locale pe probleme de mediu. Noi ne dorim sa transformam Timisoara intr-un oras ecologic prin implicare, dedicare si stil de viata. Mentionam faptul ca nu suntem afiliati politic iar niciuna din activitatile noastre nu are caracter politic.

Acuma… iertată să-mi fie reacția de urâcioască/cârcotașă/căutătoare de noduri în papură, dar n-am putut să mă abțin și le-am răspuns așa: